provident.ro%20
Pomi fructiferi

CULTURA MURULUI

De articoleutile - Thursday March 14, 2019

Murul este una dintre cele mai vechi plante medicinale, mărturiile despre folosirea murelor în medicină datând de pe timpurile lui Hipocrate, sec. IV î.Hr. Calităţile terapeutice ale murelor se datorează compoziţiei lor. Conform Berry Health Benefits Network, acestea conţin 3,69 mg/g fruct de acid elagic care, după datele American Cancer Society, este un compus promiţător în tratamentul cancerului, experimentele pe animalele de laborator arătând că acesta încetineşte creşterea tumorilor maligne şi ucide celulele canceroase, de asemenea poate reduce efectele nocive ale estrogenului în cancerul glandelor mamare.

Datorită prezenței taninurilor, murele reduc iritaţiile mucoasei căilor respiratorii în răceli şi gripă. Fibrele şi pectina din mure sunt benefice pentru sistemul cardiovascular, reducând nivelul colesterolului în sânge, iar magneziul, relaxând arterele, contribuie la sănătatea sistemului circulator. Utilizări terapeutice, diuretice şi laxative au şi frunzele murului.

Valoarea terapeutică şi alimentară a fructelor de mur este similară cu cea a zmeurului, doar că se coc mai târziu şi mai îndelungat. La soiurile timpurii, maturarea şi recoltarea fructelor începe în prima decadă a lunii iunie şi durează 20-25 zile, iar la cele târzii de la jumătatea lunii august pe durata a 50-60 zile. Potenţialul de producție al murului este de 5-12 t/ha, în funcţie de soi, iar durata de exploatare rentabilă este de 12-15 ani.

În plantaţii comerciale şi în grădinile de pe lângă casă se cultivă soiurile de mur fără ghimpi (Thornfree, Black Satin, Lochness, Triple Crown, Chester, Polar, Smoothstem, Evergreen), originare din America de Nord. Fructele acestor soiuri se recoltează în a doua jumătate a lunii iulie şi până în prima decadă a lunii septembrie.

Cultivarea murului este o activitate relativ nouă în lume, iar în republică a început să fie practicată în ultimii cinci-şase ani de către pomicultorii amatori în grădinile de pe lângă casă.

Morfologia murului

Murul este un semiarbust până la 3 m înălţime, a cărui parte subterană este perenă, iar cea aeriană de doi ani.
Rădăcina. Sistemul radicular este bine dezvoltat şi se compune dintr-un rizom peren de la care descind rădăcini adventive extinse pe o suprafaţă mare în jurul plantei, până la 50 cm adâncime.
Tulpina. Partea aeriană este formată din mai multe tulpini anuale şi bienale foarte lungi, pot atinge până la 6-7 m lungime, a căror creştere se prelungeşte până toamna târziu. Culoarea lor variază de la verde până la roşu, violet sau chiar brun în funcţie de soi, vârstă şi expoziţia faţă de soare. La foarte multe soiuri tulpinile poartă ghimpi aspri, lungi, drepţi sau încovoiaţi. După încheierea fructificării, tulpinile de doi ani se usucă şi urmează a fi scoase din plantaţie, iar din mugurii adventivi de pe rizom şi de rădăcinile adventive se dezvoltă noi tulpini.
Frunzele sunt imparipenat sau palmat compuse din 3-5 mai rar 7 lobi care descresc ca mărime de la vârf spre baza frunzei. Marginea serată fin, peţiolul lung de 5-7 cm, la unele specii cu ţepi care se pot prelungi şi pe nervura principală până aproape de vârful frunzei. Aşezarea pe tulpină alternă. La bază două stipele mici. La subsuoara frunzelor de pe partea inferioară a tulpinii sunt dislocați muguri vegetativi, iar a celor de pe partea mijlocie şi superioară muguri micşti.
Mugurii se formează la subsuoara frunzelor în număr de doi, mai rar trei, dintre care unul este principal. Acesta este mare (mixt), alungit spre vârf şi acoperit cu solzi prevăzuţi cu perişori de culoare verde-argintiu. Mugurii secundari subdezvoltaţi, vizibili abia spre sfârşitul perioadei de vegetaţie. Din mugurii principali, primăvara apar lăstari pe care se dezvoltă inflorescenţele. În cazuri pieirii mugurelui principal, pornesc în vegetaţie şi fructifică mugurii secundari. Cei mai dezvoltaţi muguri micşti, din care se formează cele mai multe şi mai mari fructe, sunt situaţi pe porţiunea tulpinii cuprinsă între 60-150 cm. Mai sus mugurii micşti sunt slabi, cu puţine flori şi, de regulă, se elimină prin scurtarea tulpinii în primăvara anului următor.
Floarea este hermafrodită, corola din 5 petale mari de culoare variată, de la alb la roz. Nectarul se află la baza florii, iar secreţia acestuia începe înainte de deschiderea florilor şi continuă până la căderea petalelor. Polenul şi nectarul sunt atractive pentru albine, iar mierea produsă din nectarul murelor este de bună calitate. Florile, adunate în inflorescenţe de tip cimă, se deschid eşalonat, pe o durată de 3 săptămâni, începând din partea superioară a tulpinii spre cea inferioară.
Fructul (mura) este format din mai multe drupeole aşezate în jurul receptacolului mic, conic care la maturitate se desprinde împreună cu fructul. Fiecare drupeolă conţine o sămânţă. Forma fructului poate fi sferică, conică sau cilindrică, la unele specii de forme intermediare. Culoarea, în general, neagră, lucioasă, la unele specii roşie sau roşu-închis. Maturarea fructelor începe în iunie şi continuă până la jumătatea lui august, iar la unele specii de la sfârşitul lui august şi până la sfârşitul lui octombrie.
Distincţii dintre mur şi zmeur există şi la nivelul fructelor. La zmeur, la recoltare receptacolul rămâne pe plantă, iar la mur se desprinde împreună cu fructul. Drupeolele la zmeur sunt păroase, acoperite cu trihomi (perişori), iar la mur sunt netede şi lucioase.

Fazele fenologice sezoniere ale murului:
I. Începutul mişcării sevei (lăcrimarea), umflarea mugurilor vegetativi şi generativi (la finele lunii februarie – prima decadă a lunii martie);
II. Desfacerea mugurilor; apariţia primilor frunzuliţe, înfrunzirea (înverzirea, a două jumătate lunii martie – prima decada lunii aprilie);
III. Începutul înfloririi (I decadă a lunii mai), înflorirea în masă (finele lunii mai –începutul lunii iunie, la unele soiuri înflorirea decurge eşalonat, concomitent cu maturarea fructelor), finisarea înfloririi (iunie, iulie);
IV. Începutul maturării fructelor, maturarea în masă, căderea sau desprinderea fructelor, coacerea seminţelor (finele lunii iunie-septembrie, octombrie);
V. Finisarea creşterii tulpinilor, formarea primordiilor noilor muguri (octombrie, I decadă a lunii noiembrie);
VI. Schimbarea culorii frunzelor, căderea lor în masă (noiembrie, decembrie).

Acestea sunt principalele faze fenologice ale murului. În funcție de soi, de condiţiile climatice ale anului, fazele se deplasează şi pot varia cu 10-12 zile.

CERINȚELE MURULUI FAȚĂ DE CONDIȚIILE DE MEDIU

Soiurile de cultură ale murului, spre deosebire de formele sălbatice, sunt mult mai pretenţioase faţă de factorii mediului de viaţă. Murul cultivat în zonele cu clima temperată de tip continental creşte şi fructifică bine numai pe terenurile ferite de curenţii reci, pe versanţii sudici, sud-estici şi estici, cu umiditate suficientă. Pe terenurile cu expoziţia însorită, calitatea fructelor este superioară, iar tulpinile se lignifică suficient până la venirea iernii.
Temperatura. Murul este pretenţios la temperatură, atât în perioada de vegetaţie, cât şi în cea de repaus. În timpul iernii, la -15 oC, o parte din muguri îngheaţă, iar la -17 oC, -20 0C este afectat şi lemnul.
Lumina. Murul din pădure creşte în condiții de semiumbră, pe când murul cultivat nu suportă nici cea mai mică umbrire. La murul cultivat, producţii mari de fructe de bună calitate, bine colorate, dulci şi aromate se obţin numai în locuri bine însorite.

Umiditatea. Murul necesită cantităţi mari de apă, dar nu suportă excesul acesteia, care în perioada de repaus induce asfixierea rădăcinilor. Deficitul de apă în perioada înfloririi şi legării fructelor determină scăderea procentului de fructe legate, în timpul creşterii şi maturării fructelor opreşte dezvoltarea lor, acestea rămân mici, fără gust, iar unele nu ating maturitatea. Zonele cele mai favorabile culturii murului sunt cele unde precipitaţiile depăşesc 750 mm.
Solul. Murul cultivat preferă solurile semigrele argilo-nisipoase, lutoase, bogate în substanţe nutritive, cu pH 5,6-6,5, cu pânza de apă freatică sub 0,6-0,7 m.
Relieful este factorul principal de modificare a regimului climatic. Pentru cultura murului sunt bune terenurile plane sau cu panta uniformă până la 10o, astfel ca să se poată face lucrări mecanizate. Nu sunt recomandate văile înguste, rău aerisite, lipsite de un drenaj şi chiar crestele de deal, unde poate apărea riscul îngheţurilor în timpul iernii şi se accentuează seceta în timpul verii.
La crearea plantaţiei se aleg zone mai calde (centru, sud), cu expoziţii S-V, iar în grădinile particulare locuri adăpostite de vânturi reci. Pe versanţii sudici, insolaţia este mai mare cu 30 %, iar gradul de asigurare cu apă şi substanţe nutritive mai redus, comparativ cu cei nordici. În partea inferioară a versanţilor, aprovizionarea cu apă este mai bună cu circa 20 %, temperaturile minime pot fi mai scăzute cu 7-10 %, viteza vântului scade de 1,5-1,8 ori faţă de partea superioară (A. Ursu, şi colaboratorii 1985; C.Budan,1993).
În perioada de maturare a fructelor, din cauza vânturilor, se poate depune nisip şi praf pe fructe, făcându-le improprii pentru consum în stare proaspătă. În perioada de repaus, la temperaturi sub 0 oC, vânturile reci şi de durată, deshidratează tulpinile de mur, micşorându-le astfel rezistenţa la îngheţ. Pentru a evita efectele dăunătoare ale curenţilor de aer se recomandă amplasarea plantaţiilor de mur în locuri adăpostite sau înfiinţarea unor perdele de protecţie.

Soiuri de mur de perspectivă

Arapaho – soi de origine americană (Arkanzas, 1993) cu coacere timpurie,
semi viguros, cu creştere erectă. Fructele conice, masa 6-7g, la coacere de culoare neagră-lucioasă, gustul dulce, se formează pe lăstari laterali, cu condiţia să fie scurtaţi când ating lungimea de 1 m. Productivitatea 15t/ha, medie pe plantă 4 kg. Soiul este rezistent la geruri de până la -24 ºC, rezistent la boli şi dăunători, la manipulare şi transportare.

Formează puţini drajoni, seminţele sunt mărunte. Acest soi să pretează foarte bine pentru plantaţii industriale, forma tufei compactă şi erectă, permiţând recoltarea mecanizată.

Thornfree – soi de selecţie americană cu coacere timpurie. Plantă foarte viguroasă, rustică, ramurile fără spini. Tulpinile lungi şi foarte lungi (4-8 m), groase (10-30 mm), pe parcursul vegetaţiei formează creşteri laterale. Inflorescenţele lungi, cu un număr mare de flori. Intră pe rod în anul 2-3 de la plantare. Fructul mare (7-8 g), conic-alungit cu drupeolele strâns sudate între ele şi aderente la receptacol, epiderma neagră cu tentă violacee, foarte lucioasă; pulpa violet-închis spre negru, gust plăcut, uşor aromat. Înflorirea medie. Maturarea fructelor începe în decada a II a lunii august şi durează până în decada I a lunii septembrie. Productivitatea foarte înaltă (20t/ha). Este un soi rezistent la ger şi la principalele boli şi dăunători, în unii ani este însă sensibil la rugină scoarţei şi la pătarea purpurie.

Black Satin – soi de origine americană cu coacere timpurie. Plantă potrivit de viguroasă, rustică, cu lăstari lungi, erecţi, pot atinge de la 3-4 m până la 5 m. Frunzele mari de culoarea verde-intens, florile mov-alb. Fructele de mărime medie, ferme cu consistenţa slabă, forma conic-alungită, culoarea neagră, suculente, foarte aromate, cu maturare eşalonată, timp de 2 luni. Soi rezistent la ger, la -25 0C îngheaţă dacă lemnul nu este bine maturizat pentru iernare. Se adaptează bine la diferite tipuri de sol. Având lăstari lungi, necesită susţinere pe spalier, bine se conduce pe suport în formă de evantai. Productivitatea poate depăşi 20t/ha, medie pe plantă 6-8 kg. Preferă locuri însorite şi adăpostite de curenţi reci, sistemul radicular nu suportă excesul de apă.

Chester – soi de origine americană (Arkansas, 1985) cu coacere semitardivă, fără spini, creşterea semierectă, viguroasă şi rapidă (3-4 m). Este cel mai rezistent la îngheţ dintre soiurile de mur fără ghimpi, adecvat condiţiilor Republicii Moldova, de asemenea este rezistent la boli foliare. Fructifică pe lemnul de 2 ani. Fructele mari (5-6 g), de formă ovală-sferică, culoarea neagră-strălucitoare, gustul plăcut cu o aromă excelentă, coacerea uniformă, rezistente la transportare. Productivitatea 15-18 t/ha, pe plantă 5-6 kg. Fructele sunt perfecte pentru consum în stare proaspătă şi pentru procesare.

Loch Ness – soi de origine engleză cu coacere mijlocie-tardivă, fără ghimpi, perfect pentru grădinile mai mici pentru că creşte compact şi nu drajonează. Creşterea viguroasă, lăstarii lungi, semierecţi, pot atinge 3-4 m. Fructele mijlocii (6-8 g), conice, ferme, rezistente la păstrare, cu coacere uniformă, foarte aromate, se pretează foarte bine la congelare, păstrându-şi culoarea neagră. Productivitatea medie pe plantă 5-6 kg. Rezistent la ger, la temperaturi sub -25 °C, îngheaţă doar dacă lemnul nu este bine maturat pentru iernare, la boli, în special la mană şi rugină, sensibil la făinare (Perenosporoza rubi) când predomină căldura şi umezeala, se adaptează bine pe diferite tipuri de sol. Este unul dintre soiurile de mur cele mai adaptate pentru climatul din nordul Europei, datorită rezistenţei la temperaturile din timpul iernii.

Triple Crown – soi de selecţie americană, cel mai nou soi dintre varietăţile fără ghimpi, coacerea semitimpurie. Creşterea semierectă, produce lăstari lungi de circa 3 m. Fructele mari şi foarte mari (8-10 g), dulci, aromate, ferme, rezistente la manipulare şi transportare. Datorită acestor calităţi este unul dintre cele mai bune soiuri de mur fără ghimpi. Rezistenţă medie la îngheţ, rezistă la – 20 0C, primii 2 ani de la plantare este indicată protejarea plantelor cu paie sau folie. Productivitatea circa 15 t/ha.

Loganberry – cel mai roditor hibrid dintre zmeur şi mur. A fost obţinut în California, în sec. XIX. Tufă târâtoare cu înălţimea de 1,5-2 m, tulpinile de culoare verde-violet, fragile. Inflorescenţele răsfirate, cu un număr mic de flori. Fructele mari (5-6 g), roşii, alungite, conic-cilindrice, cu drupeole mari, strânse între ele şi sudate de receptacul. Pulpa suculentă, dulce, cu o aciditate răcoritoare plăcută şi o aromă intensă de mure. Maturarea de la mijlocul lunii iulie până în august. Fructele se recoltează când devin de culoarea roşu-intens. Productivitatea 8-10 t/ha. Are nevoie de spalier. Înmulţire prin butăşire şi prin vitroculturi, nu drajonează şi nici nu se pretează la marcotaj. Sensibil la ger, foarte rezistent la boli. Păstrarea şi transportarea fructelor foarte bune – fructele se pot păstra în lăzi până la cinci zile. Fructele sunt perfecte pentru gemuri şi jeleuri, mai puţin pentru consum în stare proaspătă.

Tayberry – hibrid dintre mur şi zmeur cu coacere târzie, obţinut de către Derek Jennings şi patentat în 1979. Lăstarii, fiind semitârâtori, necesită sistem de susţinere şi palisare. Fructul, mai mare ca al zmeurei, la maturitate roşu-vişiniu, dulce-acriu, foarte aromat, însumează calităţile murei şi zmeurei, prezentând un nivel sporit de pectină, fibre solubile, antioxidanţi şi alte substanţe biologic active benefice pentru organismul uman. Există două varietăţi ale acestui hibrid: cu ghimpi – Medana (1981) şi fără ghimpi – Buckingham, mai productiv decât cel cu ghimpi, dând recolte mai mari de 20 t/ha şi 5-8 kg/plantă, fructul până la 15 g. Ambele varietăţi se coc eşalonat, pe tot parcursul verii, sunt rezistente la ger, la boli şi dăunători.

Dezavantajul hibridului ţine de recoltare, fructele desprinzându-se numai după ce ating maturarea deplină când devin, însă, foarte moi şi perisabile. Din acest motiv hibridul nu este introdus în cultură extinsă, fiind un soi de arbust rustic, destinat grădinarilor pasionaţi de fructe de pădure.

Thornless Evergreen – soi de origine americană cu coacere semitârzie (începutul lui august-septembrie). Este un soi de vigoare medie, cu creştere repentă, tulpinile lungi de 3-6 m, târâtoare, uniforme la grosime, frunzele se menţin verzi şi iarna. Inflorescenţele de mărime mijlocie, răsfirate, cu 12-35 flori. Fructele conice, de mărime medie (4-5 g), de culoare negru-violet, drupeolele strâns lipite între ele, lipsite de receptacul. Pulpa suculentă, foarte dulce, fermă şi rezistentă la transportare. Productivitatea mijlocie (12-14 t/ha). Nu se înmulţeşte prin butaşi de rădăcină, deoarece plantele obţinute formează ghimpi. Creşte şi se dezvoltă foarte bine în condiţiile pedoclimatice ale republicii. Rezistent la secetele din timpul verii şi iernii, la ger, sensibil la atacul de rugină.

ÎNMULȚIREA MURULUI

Murul, în funcţie de particularităţile biologice ale soiurilor, poate fi înmulţit prin drajoni, butaşi de rădăcină sau tulpină, în special butaşi verzi, marcotaj, desfacerea tufelor. În Republica Moldova, unde murul se cultivă, în fond, de către amatori în plantaţii familiale, cea mai oportună metodă de înmulţire se consideră marcotajul orizontal şi prin înrădăcinarea vârfurilor. Pentru obţinerea materialului săditor de mur se înfiinţează plantaţii-mamă.

Plantaţie-mamă de mur

În plantaţia-mamă de mur sunt cultivate plante-donor, cloni absolut sănătoşi, expertizaţi fitosanitar, care servesc pentru producerea materialului săditor de elită, folosit ulterior la înfiinţarea plantaţiilor de producţie. Componentele de bază ale unei plantaţii-mamă de mur sunt: marcotiera, durează 8-10 ani, drajoniera, durează 3 ani, şi şcoala de butaşi. Plantaţia-mamă se organizează pe suprafeţe mici, separate de cele de producţie.
Alegerea terenului şi amplasarea plantaţiei-mamă. Plantaţia-mamă se va amplasa într-o zonă nepoluată, încadrată climatic în următorii parametri: temperatura medie anuală 8,5-11,0 oC, temperatura medie 17-20 oC în perioada de vegetaţie; temperatura minimă în perioada de repaus -18, -26 oC; toamne lungi însorite, relativ secetoase, cu contrast termic între zi şi noapte, favorabil procesului de călire al butaşilor. Terenul trebuie să fi plan sau uşor înclinat (3-4 %), cu expoziţie sud-vestică sau sud-estică şi adăpostit de vânturi.
Se preferă soluri lutoase şi lutonisipoase, profunde, cu fertilitatea mijlocie, structurate, aerate, cu o capacitate de reţinere a apei bună, de tipul solurilor de pădure, cernoziomurilor şi aluviunilor, cu reacţie uşor acidă (pH 6,5- 6,8). Apele freatice la 1,5 m adâncime. De regulă, câmpul se amplasează lângă o sursă de apă pentru irigarea plantelor în perioade critice. Fertilizarea în plantaţia-mamă se realizează în funcţie de bonitatea solului, la fel ca şi pentru terenul preconizat înfiinţării plantaţiei. Înmulţirea prin marcote este recomandată pentru soiurile târâtoare. Cel mai eficient este marcotajul orizontal pentru care se pretează tulpinile din aceeaşi perioadă de vegetaţie, cu lungimea de 1,5-1,7 m şi grosimea de 8-12 mm, cu ţesuturile semilignificate şi vârfurile în plină creştere. În iulie august, ramurile selectate se orizontalizează în sol la adâncimea de 5-6 cm şi se acoperă cu un strat de pământ, care se înalţă cu 5-6 cm deasupra suprafeţei solului, iar vârful se dirijează vertical, deasupra suprafeţei solului. Până în toamnă, lăstarii porniţi în creştere de pe tulpina orizontalizată formează rădăcini adventive. Primăvara marcotele se recoltează şi se folosesc în calitate de material săditor.

Vârfurile lăstarilor, care vin în contact cu solul afânat şi umed, se înrădăcinează foarte bine. Toamna sau primăvara devreme vârfurile înrădăcinate se recoltează cu o porţiune de tulpină lungă de 30-40 cm şi se folosesc ca material săditor.
Înmulţirea prin drajoni se practică mai puţin la mur comparativ cu zmeurul, deoarece puţine soiuri de mur drajonează. Drajonii se recoltează toamna sau primăvara, se modelează şi se stratifică în nisip sau perlit umed.
Înmulţirea prin butaşi de rădăcină. Rădăcinile, destinate obţinerii de butaşi, se scot toamna cu cazmaua sau cu plugul. Cele mai groase de 4 mm se fasonează sub forma de butaşi cu lungimea de 10 cm, să leagă în pachete şi se stratifică în nisip umed. Primăvara se plantează în spaţii protejate, în ghivece sau lădiţe, într-un amestec de turbă şi nisip în proporţii egale sau chiar în teren deschis la adâncime de 6-8 cm şi la distanţa de 1,0 m între ele. După 20-25 de zile de la plantare apar primii lăstari.
Înmulţirea prin butaşi de tulpină se practică pentru obţinerea materialului săditor de la soiurile de mur fără ghimpi. Butaşii se obţin prin fasonarea tulpinilor din creşterile anuale.
Înmulţirea prin butaşi verzi se face în prima jumătate a lunii iunie şi necesită spaţii protejate (sere, răsadniţe, solarii) pentru înrădăcinare. Butaşii verzi se obţin prin tăierea vârfurilor de creştere cu o lungime de 7-8 cm. Recoltarea, păstrarea, fasonarea şi manipularea butaşilor se va face cu mare atenţie pentru ca aceştia să nu-şi piardă turgescenţa. După ce se îndepărtează toate frunzele, cu excepţia celei din vârf, butaşii se plantează la adâncime de 2-3 cm la distanţa de 8/4 cm, la m2 revenind circa 300 de butaşi. Ca substrat de înrădăcinare se foloseşte turba, nisipul, perlitul aparte sau în amestec. După plantare trebuie să se asigure o umiditate atmosferică ridicată 95-98 %, iar după apariţia rădăcinilor aceasta se va reduce treptat. După ce lăstarii ating 15-20 cm, plantele se aclimatizează timp de 2-3 săptămâni, după care se scot în teren deschis până în toamnă.
Înmulţirea prin butaşi lignificaţi. Tulpinile, recoltate toamna, se fasonează la 50-70 cm şi se stratifică în nisip umed sau se păstrează în pungi duble de polietilenă în încăperi cu temperaturi de 1-2 oC. Pe parcursul iernii, din tulpinile stratificate se fasonează butaşi de 1-2 muguri, care se pun la păstrare, fie în nisip sau în camere frigorifice, în poziţia verticală, pentru a uşura calusarea.

Înmulţirea prin vitrocultură. Acest tip de înmulţire se poate realiza numai în laboratoare speciale. În republică un astfel de laborator activează în cadrul Grădinii Botanice a AŞM. Acest tip de înmulţire constă din
trei etape principale:

a) iniţierea culturii in vitro – fragmente de plante, ţesuturi, polen etc. se preiau din câmp de la planta-donor, se sterilizează şi se introduc în cultura in vitro. La mur se recomandă prelevarea meristemelor în perioada de creştere intensă a ţesuturilor aprilie-mai, până la înflorire, sau în iunie. Asepsizarea materialului recoltat se face cu clorură de mercur;

b) multiplicarea prin microclonări şi micropropagare pentru obţinerea
cantităţii dorite de plantule. Principalul avantaj al micropropagării îl reprezintă rata de multiplicare imensă, indiferent de sezon, deoarece se realizează în condiţii controlate de lumină şi temperatură, în camere de creştere climatizate;

c) adaptarea şi aclimatizarea plantulelor.

Vitrocultura prezintă un şir de avantaje: schimbarea mult mai rapidă a sortimentului de soiuri sau specii de plante; obţinerea plantelor pe rădăcini proprii, excluzând altoirea, în cazul căreia transmiterea bolilor nu poate fi exclusă; materialul produs in vitro poate fi conservat şi folosit în momentul oportun, astfel obţinându-se importante economii de teren, energie şi combustibil, poate fi transportat şi distribuit cu uşurinţă atât în ţară cât şi peste hotare. Dezavantajul principal al acestei metode de înmulţire constă în faptul că este eficientă doar la producerea unui volum mare de material săditor (milioane de plante).

ÎNFIINȚAREA ȘI ÎNTREȚINEREA PLANTAȚIILOR DE MUR

Înfiinţarea plantaţiei de mur începe cu pregătirea solului care constă dintr un complex de lucrări tehnice: afânarea solului pe adâncimea necesară dezvoltării rădăcinilor; pătrunderea, înmagazinarea şi menţinerea apei în sol; aerisirea solului şi crearea unor condiţii pentru activarea vieţii microorganismelor; ameliorarea şi menţinerea condiţiilor de structură în stratul superior al solului; distrugerea buruienilor, protecţia solului de eroziune; crearea unor condiţii optimale pentru încorporarea în sol a resturilor vegetale şi a îngrăşămintelor. Aceste lucrări se execută cu diferite unelte şi utilaje în stratul de sol în care se dezvoltă rădăcinile, în scopul creării unor condiţii favorabile pentru creşterea puieţilor.

Efectele favorabile ale asolamentului sunt multiple şi deosebit de importante, printre care folosirea raţională şi sporirea fertilităţii solului. Cele mai eficiente tipuri de asolament sunt: cu ogor negru, cu ogor ocupat şi cu îngrăşământ verde. Asolamentul cu ogor negru se practică în regiuni secetoase şi atunci când solul este puternic năpădit de pir. În cazul asolamentului cu ogor lucrat, sola în ameliorare se cultivă cu plante agricole: mazăre, măzăriche şi ovăz de primăvară, al căror timp de creştere este de scurtă durată şi care se pot recolta devreme (începutul lunii iunie). Imediat după cosire se face dezmiriştirea, după care solul se întreţine până în toamnă cu lucrările ogorului negru. Acest tip de asolament este bine venit în pepinierele situate în zone cu precipitaţii atmosferice minime şi în care solul este destructurat şi sărăcit în substanţe nutritive, în special în azot.

Înființarea plantațiilor de mur

Alegerea terenului. Pentru plantaţiile de mur se aleg terenuri adăpostite natural de vânturi puternice şi reci, situate în apropierea căilor bune de comunicaţii, surselor de apă pentru irigare, centrelor populate şi de realizare a producţiei. Solurile preferabile sunt cele cu textura nisipolutoasă, lutonisipoasă, lutoasă; grosimea stratului humificat de circa 50 cm; conţinutul de humus nu mai mic de 2,5-3,5 %; suficient asigurat cu forme mobile ale elementelor nutritive; slab acide sau neutre (pH 5,6-7); bine aerisite şi drenate, cu o bună disponibilitate hidrică. Sunt contraindicate solurile sărace în substanţe nutritive, foarte grele, calcaroase (pH 7,3 şi mai mult), cu exces de umiditate. Relieful plan sau în pantă lină până la 5-60, pretabil pentru irigare. Mai favorabile sunt părţile inferioare ale pantelor cu expoziţii N, N-E, N-V, S-V.

La alegerea terenului trebuie să se ţină cont şi de existenţa forţei de muncă pentru efectuarea lucrărilor manuale la tăiere, recoltare şi de accesibilitatea căilor de transport în zonă.

Amenajarea terenului se începe cu 2-3 ani înainte de plantarea murului. Terenul se eliberează de vegetaţia lemnoasă, buruieni multianuale şi se nivelează.

Pregătirea terenului pentru plantare. Cu cel puţin 2 luni înainte de plantare se ară la adâncimea de 35-40 cm, cu introducerea concomitentă a îngrăşămintelor organice şi minerale cu fosfor şi potasiu în dozele recomandate. Solul se mărunţeşte şi se nivelează cu discul sau cultivatorul şi se menţine ca ogor lucrat până la plantare.

Alegerea soiurilor. În scopul eşalonării perioadei de maturare şi recoltare a fructelor, pe o parcelă se vor planta 2-3 soiuri cu diferite perioade de maturare, alternând 6-10 rânduri de fiecare soi.

Materialul săditor trebuie să fie certificat. Drajonii, butaşii trebuie să aibă grosimea la baza tulpinii nu mai mică de 10 mm şi sistem radicular cu lungimea de peste 15-20 cm.

Plantarea murului. Terenul, destinat plantării murului, se împarte în tarlale, delimitate prin drumuri late de 4 m, şi parcele cu dimensiunile 100-150×100-200 m (1-3 ha). Se planifică instalarea spalierului şi sistemul de irigare. Rândurile trebuie să fie în continuare pe toate parcelele pentru a facilita utilizarea raţională a tehnicii. Rândurile de mur trebuie orientate cât mai aproape de direcţia N-S pentru crearea unui regim favorabil de iluminare şi aerisire în plantaţie. Distanţele dintre rânduri în plantaţiile industriale 2,5-3 m, iar în grădinile familiale 1,5-2 m, între plante pe rând 1,2-1,5 m, în funcţie de vigoarea soiurilor

Perioada optimă de plantare a murului este toamna, în lunile octombrie noiembrie, imediat ce plantele au ieşit din vegetaţie, sau la început de primăvară, martie-aprilie, înainte de dezmugurire. Plantarea se efectuează în gropi (40x40x40cm), şanţuri, brazde deschise cu plugul la adâncimea de 30-32 cm sau în gropi perforate cu burghiul hidraulic.

Înainte de plantare, materialul săditor se controlează, fiind admişi numai drajonii şi butaşii cu muguri şi rădăcini viabile. În ziua plantării, materialul săditor se fasonează (tulpina se scurtează la 30 cm, se înlătură rădăcinile vătămate, uscate, rupte, cele prea lungi se scurtează la 15-20 cm, pentru plantarea în gropi sau brazde, şi la 10-12 cm, pentru plantarea cu ajutorul hidroburului), se mocirlesc rădăcinile şi se distribuie la plantare.

Adâncimea plantării se stabileşte astfel ca solul să acopere numai partea tulpinii care a fost în sol anterior, în şcoala de butaşi, în drajonieră sau în marcotieră. La plantarea în gropi sau brazde, pentru fiecare plantă se administrează câte 4-5 kg mraniţă şi 20-30 g superfosfat, 10-15 g sare de potasiu care se amestecă uniform cu solul de la fundul gropii (fig. 3. 21). La astuparea gropilor, se pune câte puţin sol împrejurul rădăcinii şi se așează uşor, în aşa fel se evită formarea golurilor în jurul plantelor. După plantare, solul se udă cu 5-6 l de apă la fiecare plantă sau se aplică irigarea prin aspersiune în brazde cu norma de 250-300 m3/ha. Când solul se zvântă, fiecare plantă se muşuroieşte, iar solul între rânduri se afânează.

Sisteme de conducere a plantelor de mur

Complexul de operaţiuni absolut necesare pe o plantaţie de mur sunt lucrările pentru întreţinerea murului fără spini. Aceste operaţiuni asigură reînnoirea şi fructificarea anuală a plantei şi obţinerea de roade înalte. Neglijarea lor sau efectuarea nu la timp poate duce la invadarea plantaţiei cu tufe de mur, tot mai greu de întreţinut şi controlat.

Murul fără spini, indiferent de soi, are tulpini destul de fragile care necesită suport artificial. De aceea este important ca sistemul de spalier al plantaţiei de mur să fie suficient de robust ca să poată susţine plantele ajunse la maturitate. Sub propria greutate şi a recoltei acestea se apleacă şi, în lipsa unui sistem de susţinere, se culcă la pământ.

Sistemele de conducere au evoluat, iar printre factorii, care au contribuit la diversificarea lor, au fost: habitusul diferit al soiurilor, extinderea suprafeţelor cultivate, posibilităţile materiale şi inventivitatea cultivatorilor. Indiferent de formele de conducere, toate se bazează pe principiul separării tulpinilor fructifere de cele de înlocuire. În continuare prezentăm cele mai moderne şi mai ieftine sisteme de conducere.

Varianta I: conducerea pe un singur suport (stâlp). Sistemul presupune prezenţa unui tutore înalt de 2,3-2,4 m şi cu grosimea de 7-10 cm, fixat în pământ la adâncimea 35-40 cm, la distanţa de 25-30 cm de la plantă, în lungul rândului. În jurul tutorelui se conduc tulpinile de doi ani, în formă de spirală, până în vârf, unde se scurtează. Creşterile ce apar la baza tufelor, respectiv tulpinile de un an, se conduc pe pământ în lungul rândurilor, toate în aceiaşi direcţie. Sistemul dat prezintă dezavantajul că prin aglomerarea tulpinilor pe tutore lăstarii fructiferi vor fi şi ei înghesuiţi, ceea ce favorizează atacul de Botrytis cinerea.

Varianta II: conducere pe doi stâlpi. Tehnologia este asemănătoare cu precedenta, cu deosebire că se folosesc doi tutori plasaţi de o parte şi de alta a tufei, la distanţa de 25-30 cm în direcţia rândului. Pe unul se conduc
tulpinile de 2 ani, iar pe celălalt tulpinile de un an. În cazul acestei variante, lucrările solului se execută mai uşor decât în prima.

Varianta I: conducerea pe un singur suport (stâlp). Sistemul presupune prezenţa unui tutore înalt de 2,3-2,4 m şi cu grosimea de 7-10 cm, fixat în pământ la adâncimea 35-40 cm, la distanţa de 25-30 cm de la plantă, în lungul rândului. În jurul tutorelui se conduc tulpinile de doi ani, în formă de spirală, până în vârf, unde se scurtează. Creşterile ce apar la baza tufelor, respectiv tulpinile de un an, se conduc pe pământ în lungul rândurilor, toate în aceiaşi direcţie. Sistemul dat prezintă dezavantajul că prin aglomerarea tulpinilor pe tutore lăstarii fructiferi vor fi şi ei înghesuiţi, ceea ce favorizează atacul de Botrytis cinerea.

Varianta II: conducere pe doi stâlpi. Tehnologia este asemănătoare cu precedenta, cu deosebire că se folosesc doi tutori plasaţi de o parte şi de alta a tufei, la distanţa de 25-30 cm în direcţia rândului. Pe unul se conduc tulpinile de 2 ani, iar pe celălalt tulpinile de un an. În cazul acestei variante, lucrările solului se execută mai uşor decât în prima.

Varianta III: conducere pe spalier cu 2 sârme. Sârmele se fixează de spalier la înălţimea de 1,0 m şi 1,7m. Tulpinile de 1 şi de 2 ani se palisează la nivele diferite şi se dirijează într-o singură direcţie sau în două. Conducerea pe spalier cu ondularea tulpinilor se foloseşte mai rar şi numai la soiurile de mur cu număr redus de tulpini, însă foarte lungi. Pentru a asigura numărul necesar de muguri de rod, tulpinile se taie mai lungi şi se conduc între două sârme, sub formă de curbe sinusoidale ondulându-le într-o singură direcţie sau în două.

Varianta IV: conducere pe spalier sub formă de evantai. Este un sistem care răspunde cel mai bine cerinţelor biologice ale murului, plantele sunt mai bine luminate, aerisite, iar lucrările pe plantaţie se fac mult mai uşor. La acest sistem se folosesc trei sârme la înălţimea de 0,6 m, 1,1 m şi 1,7 m, fixate pe stâlpi de 1,8 m înălţime amplasaţi din 10 m în 10 m. Tulpinile de rod se palisează în poziţie oblică în ambele direcţii, fixându-se una câte una de sârmele spalierului. Lăstarii se conduc în poziţia verticală, palisându-se cu legături largi de cele trei sârme. În momentul când creşterile depăşesc şi ultima sârmă, se dirijează în lungul ei cu direcţia sud.

În plantaţiile moderne, industriale, se folosesc sisteme de spalier cu stâlpi din fier, inox sau din beton armat cu înălţime tradiţională de circa 2,0-2,50 m, bine ancoraţi în pământ la fiecare capăt. Frecvenţa cu care să dispun de-a lungul rândurilor poate varia de la 5 m până la 10 m, repartizarea depinde de lungimea rândurilor şi de productivitatea medie per plantă. În regiunile unde persistă pericolul îngheţurilor de iarnă se mai aplică sistemul de susţinere care e montat în aşa fel că poate fi culcat la pământ cu tot cu plantele palisate şi acoperite cu paie sau cu folii.

Tăierea plantelor de mur

Tăierea de formare

În anul întâi, îndată după plantare, tulpinile se scurtează la 15-20 cm de la sol. Dacă materialul săditor are mai mult de 2-3 mlădiţe se păstrează cea mai robustă, celelalte se taie complet, cât mai aproape de nivelul coletului. Lăstarii, apăruţi pe parcursul vegetaţiei, se conduc şi se palisează pe spalier.

În anul doi, primăvara, după ce a trecut pericolul îngheţurilor, se aleg 2-3 tulpini anuale pentru fructificare care se scurtează la 150-200 cm. Creşterile laterale la distanţa de 40-50 cm de la sol se taie la inel. Astfel se evită ca murele să atingă sub propria greutate solul şi să se murdărească de noroi sau să mucegăiască. Ramificările laterale, situate pe aceste tulpini în partea superioară, se răresc şi se scurtează la 25-30 cm (2-4 muguri). Tulpinile de
rod se palisează uniform pe spalier în formă de evantai. Vara se aleg 6-7 lăstari (drajoni) noi pentru fructificare în anul următor.

Tăierea de fructificare. Se începe din anul al treilea. Primăvara, din cele 6-7 tulpini crescute în anul trecut, se reţin 4-6 cele mai dezvoltate care se scurtează la lungimea impusă de sistemul de conducere, de regulă la 150-200 cm. Dacă sunt ramificări laterale, acestea se răresc şi se scurtează ca în primăvara anului doi. Celelalte tulpini, inclusiv cele care au fructificat în anul precedent, se suprimă de la baza tufei.

Tulpinile, care au fructificat, se elimină numai primăvara, deoarece în timpul iernii ele protejează întrucâtva tulpinile anuale de vânturile reci. Tulpinile de rod şi drajonii lăsaţi să se dezvolte se palisează pe spalier în formă de evantai, distanţate la 10-15 cm una de alta. Lucrările vor avansa pe măsură ce tulpinile de mur cresc în lungime, cu mare atenţie la mlădiţele tinere, mult mai plăpânde.

În anii următori, tăierile de fructificare la mur se efectuează după aceleaşi principii ca şi în anul trei, menţinânduse numărul tulpinilor de rod la 6-8 la o tufă, iar cele nou formate, anuale, trebuie să fie cu 20-25 % mai multe decât cele roditoare. Practic, ca regulă de taiere rămâne suprimarea ramurilor care au fructificat în anul precedent. Acestea sunt uşor de recunoscut, deosebindu-se de cele tinere de un an prin culoarea brun-închis şi prin rigiditate. Lăstarii tineri sunt mai flexibili şi au o coloraţie verde spre maro.

Cu avansarea în vârstă, datorită fructificării abundente, pe tufele de mur se formează puţine tulpini noi, de un an (2-3), care sunt foarte lungi, groase, cu lemnul insuficient maturat şi foarte sensibile la ger. În această situaţie, lăstarii în faza erbacee se scurtează uşor la 20-25 cm. Din mugurii abia formaţi cresc lăstari anticipaţi – 2-4 la fiecare lăstar. Astfel se obţin 6-9 tulpini anuale normal dezvoltate, cu ţesuturi bine maturate.

Scurtarea (ciupirea) drajonilor se face pe la sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie la lăstarii de anul 1 mai lungi de 2 m, care depăşesc înălţimea spalierelor. Ciupirea drajonilor permite obţinerea tulpinilor sub 2,0-2,5 m, garnisite cu ramuri anticipate, care vor fructifica în anul următor. Procedura presupune ruperea sau ciupirea vârfurilor cu mâna sau cu foarfeca de grădină, ceea ce favorizează ramificările laterale ale murului fără spini și permite lăstarilor să se îngroaşe, sporindu-le şansele de supravieţuire în timpul iernii.

Întreținerea solului, fertilizarea și irigarea

În fiecare an, toamna, înainte de căderea frunzelor, se face arătura de bază la adâncimea de 12-14 cm. Pe benzile din rânduri se efectuează prăşirea manuală. Ulterior buruienile se plivesc, concomitent cu răritul drajonilor de prisos. Din anul al treilea, pe intervalele dintre rânduri solul se afânează de 3-4 ori pe an cu cultivatorul sau freza la adâncimea de 6-8 cm.

În ultimii ani, în plantaţiile de pomi şi arbuşti fructiferi să practică înierbarea – întreţinerea solului pe intervalele dintre rânduri acoperit de ierburi. Se recomandă în plantaţiile amplasate pe terenurile în pantă supuse eroziunii, pe terenurile plane în zonele cu precipitaţii suficiente (peste 700 mm anual) şi în plantaţiile irigate. Acest mod de întreţinere are avantaje şi dezavantaje. Înierbarea solului se realizează începând cu anul 2-3 de la plantare, ierburile fiind cosite repetat, iar resturile vegetale pot rămâne ca mulci. După fiecare cosire se udă. Specia sau amestecul de specii trebuie să corespundă unor criterii: să posede o înrădăcinare superficială, pentru a nu concura cu cultura de bază; să răsară repede, prevenind dezvoltarea buruienilor; să formeze un covor des şi uniform; să suporte umbrirea; să reziste la ger, la traficul tehnologic, să se refacă rapid după cosit; să persiste cât va fi cultivată plantaţia.

Fertilizarea de întreţinere se face în funcţie de bonitatea solului, condiţiile climaterice ale anului respectiv şi vigoarea plantelor. Cu cea mai mare atenţie trebuie făcută fertilizarea cu azot, deoarece fertilizarea unilaterală determină în multe plantaţii dezvoltarea excesivă a plantelor, producţii slabe şi probleme fitosanitare (apariţia bolilor şi uneori creşte frecvenţa dăunătorilor). Fertilizarea organică de întreţinere poate asigura un echilibru de nutriţie al plantelor şi un nivel de fertilizare a solului adecvat şi corespunzător pe toată perioada menţinerii plantaţiei pe acelaşi teren.

În general, pentru mur sunt recomandate îngrăşămintele complexe. Cel mai bun echilibru în nutriţia plantelor îl asigură îngrăşămintele de tipul NPK în proporţie 1:2:3 – un conţinut mai mic de azot, mediu de fosfor şi ridicat de potasiu. Pe solurile bogate în potasiu se poate folosi proporţia 1:2:2.

Irigarea. Murul este un mare consumator de apă pe întreagă perioadă de vegetaţie. Lipsa apei determină o polenizare defectuoasă cu formarea de fructe mici, neuniforme, acre, iar o parte nu ajung la maturizare şi se usucă. De asemenea, tulpinile vegetează slab, sunt subţiri, nu mai formează creşteri laterale, astfel fiind defavorizată şi producţia anului viitor.

Favorabilă pentru creşterea şi fructificarea murului este umiditatea solului în stratul de 0-40 cm la nivelul de 70-80 % din capacitatea de apă în câmp. Irigarea se face prin brazde, aspersiune sau prin picurare. La irigarea prin picurare, volumul de apă pe unitatea de suprafaţă scade cu 20 % şi plantele mai puţin sunt expuse bolilor. Irigările încep primăvara, la un interval de 2-3 săptămâni, dacă este nevoie. În condiţiile Republicii Moldova, pe parcursul perioadei de vegetaţie, se recomandă orientativ ca plantaţia de mur să fie udată de 4-5 ori cu norma de 300-400 m3/ha

Protecția plantelor de mur împotriva factorilor negativi ai mediului

Protejarea murului împotriva îngheţurilor. Unul dintre factorii ce limitează răspândirea culturii murului este sensibilitatea lui la temperaturile scăzute din timpul iernii (-15 °C). Unii specialişti recomandă ca toate tulpinile de 2 ani ale murului să rămână peste iarnă netăiate pentru a servi tulpinilor de 1 an ca adăpost împotriva îngheţului, urmând să fie eliminate primăvara.

Protecţia tulpinilor de rod se poate asigura prin dirijarea lor pe direcţia rândului şi acoperirea cu paie sau cu alte resturi vegetale, sau cu pământ. În cazul când protejarea tulpinilor se face cu paie este bine ca toamna să se execute tăierile de rodire, iar ramurile rezultate să se aşeze peste paie, în lungul rândurilor. Protejarea cu pământ are unele dezavantaje – la decopertare se rănesc multe tulpini, iar în anii ploioşi o parte din muguri putrezesc. Murul ar putea reacţiona pozitiv în plantaţiile acoperite cu plasă antigrindină susţină de stâlpi.

Bolile murului

Antracnoza produsă de Elsinoe veneta Burck

Este una dintre cele mai răspândite boli în plantaţiile de mur.
Simptome. Boala se manifestă pe lăstari, frunze şi fructe. Atacul cel mai caracteristic se observă pe lăstari, unde apar pete mici, ovale sau neregulate de culoare roşie-purpurie. Pe măsură ce boala se dezvoltă, petele devin cenuşii în centru, iar pe margini culoarea rămâne purpurie. Atacul puternic pe tulpini poate slăbi mult planta sau chiar să-i provoace moartea. Tulpinile slăbite de atacul de antracnoză pot îngheța în timpul iernii sau se pot usca înainte de fructificare. Pe frunzele mature apar pete mici de culoare cenuşie, cu marginile purpurii. Fructele atacate sunt diforme, nu au aromă şi putrezesc.
Agentul patogen. Ciuperca Elsinoe veneta, agentul patogen al antracnozei, iernează sub formă de miceliu de rezistenșă pe lăstarii afectați de antracnoză și de scleroți în resturile vegetale ale plantelor bolnave. Primăvara, pe hifele miceliului se formează conidioforii care poartă conidii unicelulare. Pe timp ploios, conidiile sunt transportate de către picăturile de ploaie pe lăstari sănătoși. Odată ajunși pe suprafața acestora, conidiile germinează și străpungând cuticula și epiderma își afundă miceliul în țesutul lor.

Sursa de infecţie. Resturile plantelor bolnave.
Condiţii favorabile. Umiditatea ridicată, antracnoza fiind mai frecventă în regiunile ploioase, şi temperaturile de 24-26 oC.
Transmitere-răspândire. În cursul vegetatiei ciuperca se răspândește prin conidiile vehiculate de vânt, stropii de apă şi insecte, iar de la un an la altul prin frunzele căzute şi lăstarii plantelor atacate de antracnoză.
Profilaxie şi terapie. Tăierea, scoaterea din plantaţii şi arderea lăstarilor bolnavi. După aplicarea măsurilor de igienă culturală, primăvara şi toamna, se face un tratament cu un produs cupric. La plantare se folosesc drajoni sănătoşi, liberi de această boală.

Pătarea brună-violacee produsă de Didymella applanata

Simptome. Primele simptome apar pe drajonii tineri de un an, primăvara târziu sau vara devreme, sub formă de pete violacee sau brune în jurul mugurilor, în principal în partea de jos a acestora. Petele se extind, acoperind uneori toată tulpina între două frunze. Când boala se dezvoltă pe tulpinile fructifere, petele se adâncesc, se brunifică şi epiderma se desprinde de tulpină. Mugurii de pe tulpinile atacate sunt slab dezvoltaţi şi ofiliţi.
Agentul patogen. Primăvara, sub influenţa ploilor, de pe tulpinile infectatesunt eliberaţi picnosporii, iar vara şi ascosporii. Cu ajutorul vântului şi picăturilor de apă din precipitaţii aceștia ajung pe frunze, peţioluri, tulpinile de un an ale plantelor de mur. Pătrunderea ciupercii în plantă se face fie prin stomate, fie direct şi este favorizată de o umiditate atmosferică cuprinsă între 85-90 %. Evoluţia bolii este mai rapidă pe solurile cu umiditate medie şi la temperatura aerului între 18-21 oC.

Sursa de infecţie. Resturile plantelor infectate.
Condiţii favorabile. Umiditatea aerului ridicată şi temperatura moderată.
Transmitere-răspândire. În cursul vegetaţiei, răspândirea ciupercii este asigurată de picăturile de ploaie sau de apa de irigaţie şi de vânt. Transmiterea agentului patogen de la un an la altul se face prin intermediul tulpinilor infectate, pe ale căror leziuni, provocate de boală, supravieţuiesc peste iarnă sporii în picnidii şi pseudoteci.
Profilaxie şi terapie. Îmbunătăţirea circulaţiei aerului în plantaţii pentru zvântarea mai rapidă a foliajului şi a tulpinilor; evitarea fertilizărilor excesive cu azot; folosirea pentru plantare a materialului săditor sănătos; aplicarea a 2-3 tratamente cu produse cuprice primăvara devreme şi toamna.

Putregaiul cenuşiu produs de Botrytis cinerea

Simptome. Florile atacate de ciuperca Botrytis cinerea se îngălbenesc şi se acoperă treptat cu o pâslă cenuşie, fructele se închid la culoare, se acoperă cu aceeaşi pâslă cenuşie sau albicioasă şi încep să putrezească. Un atac mai timpuriu pe fructe determină mumifierea lor, acestea rămânând lipite de receptacul. În anii ploioşi sunt atacate de putregai şi tulpinile prin apariţia unor pete de culoare brun-deschis. Atacul se confundă uneori cu cel produs de Didymella applanata.
Agentul patogen. Ciuperca Botrytis cinerea atacă, cel mai frecvent, florile şi fructele de mur. Iernează sub formă de scleroți sau de miceliu de rezistență în resturile vegetale. La începutul primăverii miceliul devine activ și formează conidiofori filamentoşi, lungi, septaţi, olivacei la bază, incolori către vârf, ramificaţi în porţiunea superioară. În conidiofori se dezvoltă un număr impresionant de spori microscopici – conidii ovoide, uşor gălbui. Conidiile sunt răspândite de vânt pe toată plantația, aterizând pe flori și fructe. Aici acestea încolțesc în prezența umidității.
Sursa de infecţie. Resturile vegetale infectate.
Condiţii favorabile. Umiditate sporită a aerului (80-95 %), temperatura aerului între 20 оС şi 27 оС, spaţiul închis cu lipsa circulației aerului (stagnarea apei pe suprafaţa plantei), îmburuienarea plantaţiilor, densitatea prea mare a plantelor.
Transmitere-răspândire. În timpul perioadei de vegetaţie agentul patogen se propagă prin conidii cu ajutorul vântului, iar de la un an la altul prin scleroţii de pe organele plantelor atacate.
Profilaxie şi terapie. Respectarea măsurilor de igenă culturală în plantaţii. În anii obişnuiţi se fac 2-3 tratamente, iar în cei ploioşi 3-4 cu produse botriticide. La înfiinţarea plantaţiilor se va procura material de plantare calitativ, produs în pepiniere autorizate. Se recomandă, de asemenea, distrugerea buruienilor şi eliminarea excesului de apă din plantaţie.

Rugina produsă de Phragmidium rubi-idaei

Simptome. Boala se manifestă pe frunze, peţioluri, mai rar pe lăstarii tineri. Petele de pe frunze sunt de culoare galbenă, de formă neregulată cu puncte mici, portocalii-ruginii ce reprezintă picnidiile ciupercii. Mai târziu, în jurul picnidiilor apar ecidiile ciupercii de culoare galbenă-portocalie.
Agentul patogen. Ciuperca iernează sub formă de teleutospori pe frunzele căzute. Primăvara teleutosporii germinează cu formarea bazidiilor cu bazidiospori care cauzează infectarea primară a plantelor. Peste 2-3 săptămâni, pe partea inferioară a frunzelor infectate, se formează pustulemici, prăfoase, galbene-portocalii, mai târziu cafenii care adăpostesc sporii de vară (uredosporii). Frunzele atacate se îngălbenesc, se usucă şi cad, infectând în timpul verii frunzele sănătoase. În condiții favorabile se formează câteva generații de spori de vară. Către sfârșitul verii, printre pustulele cu uredospori apar pustule brune-negricioase cu teleutosporii ciupercii care și iernează.
Sursa de infecţie. Resturile plantelor bolnave (tulpini).
Condiţii favorabile. Temperaturile moderate şi umiditatea atmosferică ridicată.
Transmitere-răspândire. Se realizează prin spori în timpul primăverii şi verii (uredospori), şi toamna (teleutospori).
Profilaxie şi terapie. Se recomandă adunarea frunzelor atacate și arderea acestora. În timpul repausului vegetativ se fac 1-2 tratamente cu produse pe bază de sulf, iar în timpul vegetaţiei 2-3 tratamente cu preparate specializate.

Cancerul lăstarilor produs de Leptosphaeria caniothyrium

Simptome. Atacul se manifestă mai ales la baza lăstarilor prin apariţia unor pete de 10-15 cm, roze-brunii, apoi negricioase, cufundate, care evoluează în zone canceroase; în urma necrozării ţesutului cortical apar crăpături longitudinale. În stadiul mai avansat al bolii, ciuperca atacă în profunzime, invadând ţesuturile până la măduvă. La suprafaţa ţesutului necrozat apar fructificaţiile ciupercii (picnidiile) sub forma unor puncte mici, negricioase. Atacul este favorizat de timpul umed, iar sporii sunt răspândiţi de vânt, apă şi insecte.
Agentul patogen. Ciuperca este un parazit de rană (răni produse de insecte sau alte cauze) în al cărui ciclu vital sunt prezente stadiile de conidiți și ascospori. Conidiile elipsoidale, unicelulare, la început hialine apoi olivacee şi în final brune, asigură răspândirea bolii pe durata verii și se formează în picnidiile subepidermale, apoi erumpente, negre, globuloase. Periteciile, care încep să se formeze spre sfârșitul verii, primăvară dau naștere unor ascospori elipsoidali-alungiţi, bruni cu 3 septe transversale.
Sursa de infecţie. Plantele bolnave.
Condiţii favorabile. Timpul umed.

Transmitere-răspândire. În perioada de vegetaţie sporii sunt răspândiţi de vânt, apă şi insecte.
Profilaxie şi terapie. Îmbunătăţirea circulaţiei aerului în plantaţii pentru a urgenta zvântarea foliajului şi tulpinilor, reducând astfel potențialul de infecţie. În cazul unor infecţii severe se va renunţa la irigarea prin aspersiune, folosind, unde este cazul, irigarea prin picurare.

Tratamente: în timpul repausului vegetativ se pot folosi produsele pe bază de sulf. Primăvara devreme se face un tratament cu un produs cupric, iar în timpul perioadei de vegetaţie 2-3 tratamente cu fungicide. Stropirile se fac când drajonii au 15-20 cm şi înainte de înflorit, iar ultima când tulpinile care au rodit au fost tăiate şi scoase din plantaţie.

Făinarea produsă de Sphaerotheca aphanis

Simptome. Boala se manifestă pe toate organele aeriene ale plantelor, afectând în mod deosebit frunzele. Primele simptome apar primăvara, pe faţa superioară a frunzelor, sub forma unor pete mari, neregulate, de culoare verde-gălbuie, acoperite pe faţa inferioară de o pâslă fină, albicioasă – miceliul ciupercii, care devine apoi pulverulentă, făinoasă, ca urmare a diferenţierii conidioforilor şi conidiilor. În plantaţiile mai dese, plantele bolnave rămân pipernicite, având frunzele, din partea terminală a lăstarilor, acoperite pe ambele feţe, în întregime, rareori parţial, de o pâslă miceliană, albicioasă, pulverulentă. Frunzele atacate au foliolele de dimensiuni mult mai reduse, deformate şi răsucite spre faţa superioară. Frunzele bolnave se îngălbenesc, iar în timpul verii se usuca şi cad. Uneori atacul se extinde pe peţioluri şi pe extremitatea lăstarilor, şi chiar pe fructe, care mai târziu putrezesc.

Agentul patogen. În ciclul vital al ciupercii Sphaerotheca aphanis sunt reprezentate miceliul și ambele stadii – de conidie (de vară) și de ascospori (iernează pe ramurile atacate și frunzele căzute). Cu ajutorul conidiilor ciuperca se răspândește pe durata perioadei de vegetație de la plantă la plantă. Conidioforii sunt simpli, neramificați și se formează pe miceliul extern. Conidiile sunt ovale sau elipsoidale, incolore. Periteciile globuloase, cu numeroşi apendici simpli, flexibili, lungi, de culoare brun-deschis conţin o singură ască ovoidă, cu 8 ascospori elipsoidali, unicelulari, incolori. Încep să se formeze în iulie și se maturizează în primăvara anului următor.
Sursa de infecţie. Resturile plantelor bolnave din solul infectat.
Condiţii favorabile. Vremea caldă şi umiditatea redusă.
Transmitere-răspândire. În perioada de vegetaţie prin conidii duse de vânt, iar de la un an la altul prin miceliul de rezistență de pe frunzele atacate, necăzute la pământ, și de pe lăstari.
Profilaxie şi terapie. Se recomandă dezinfectarea solului în cazul monoculturii sau în zonele de risc, folosirea solurilor virgine, necultivate unul sau doi ani; cultura anuală sau bianuală a murului; folosirea pentru plantare a plantelor sănătoase.

RECOLTAREA FRUCTELOR DE MUR

Perioada de recoltare a murului este de 20-50 de zile, în funcţie de soi şi de
condiţiile climatice ale anului. La soiurile cu spini, dar şi la cele fără spini, în verile excesiv de fierbinţi, recoltarea se începe mai devreme şi se în cheieîn 15-20 zile. Soiurile fără spini au o perioadă mai extinsă de maturizare a fructelor şi, ca rezultat, şi recoltarea se realizează eşalonat.

Fructele de mur, fiind perisabile, se culeg pe timp uscat şi răcoros. Pentru valorificarea fructelor în stare proaspătă, culesul se face direct în casolete de 250-500 g care se aşează în lădiţe şi se depozitează imediat în spaţii frigorific la temperatura de 1-2 °C până la momentul valorificării. Depozitarea în acest spaţiu poate dura 3-4 zile, cu condiţia ca temperatura să se menţină în parametrii determinaţi.

În majoritatea cazurilor, recoltarea murelor se face manual. Un lucrător poate recolta 60-70 kg/zi de fructe pentru consum în stare proaspătă şi până la 100 kg/zi de fructe pentru procesare. În zonele mai răcoroase, murele se recoltează odată pe săptămână, iar în cele calde din patru în patru zile. În ţările, unde este dezvoltată industria arbuştilor fructiferi, fructele în plantaţiile mari sunt recoltate mecanizat cu combine speciale care se deplasează de-a lungul rândurilor şi prin vibrare fac să se desprindă murele coapte cu tot cu receptacul. Fructele, după ce trec printr-un curent cu aer care înlătură frunzele şi alte impurităţi uşoare, sunt prinse în colectoare şi depozitate în recipiente de la 2 kg până la 4 kg. Recoltarea mecanizată să repetă la 5-6 zile.

Articole similare