provident.ro%20
Arbusti fructiferi

CULTURA ZMEURULUI

De articoleutile - Wednesday March 6, 2019

Importanța culturii. Zmeurul este o cultură larg răspândită la nivel mondial datorită faptului că intră repede pe rod şi poate da 8-16 t/ha de fructe cu calităţi gustative și curative înalte și care pot fi valorificate la un preţ avantajos. Fructele de zmeur, fiind bogate în vitaminele A, C, B2 şi B1, săruri de potasiu, calciu, magneziu, fosfor, fier, acizi organici, zaharuri, albumine, au efect tonic, depurativ, diuretic, laxativ, sudorific, febrifug şi antianginos, sunt indicate în astenii, anemii, reumatism, gută, temperamente bilioase, constipație, dispepsii de putrefacție, gastrită hiperacidă gastroduodenală, colită, ciroze, stări febrile, hipertensiune arterială, ateroscleroză, amigdalită etc. Întrucât zaharurile din zmeură sunt reprezentate, în principal, prin levuloză, acest fruct este permis diabeticilor. Gelatina din sucul de zmeură este recomandat în gastrită, ulcer, hepatită cronică, ciroze, litiază biliară, rectocolită hemoragică, afecţiuni cardiace, hipertensiune, ateroscleroză, colită etc. Fructele de zmeur sunt bune pentru consum în stare proaspătă și pentru procesare.

Morfologia zmeurului. Zmeurul este un subarbust peren alcătuit din partea subterană (rizomul cu sistemul de rădăcini) și cea aeriană (tulpini care poartă frunze, flori și fructe).
Sistemul radicular. al zmeurului este multianual şi bine ramificat, alcătuit dintr-un număr mare de rădăcini fibroase care pornesc de la rizomul peren. La planta tânără, majoritatea rădăcinilor sunt amplasate la adâncimea de 20-30 cm, iar în perioada de rod la 20-60 cm. Pe toată lungimea rădăcinilor și pe rizom sunt localizați muguri adventivi care în anul următor dau naştere drajonilor.
Tulpinile. Zmeurul are mai multe tulpini aeriene de 1-2 m lungime, cilindrice, de aceeaşi grosime, erecte sau arcuite, de culori diferite cu nuanţe cafenii-roşcate, cu sau fără ghimpi, acoperite la unele soiuri cu un strat de pruină. La soiurile cu o singură recoltă pe an (iunie-iulie), tulpinile au o durată de viaţă de doi ani: în primul an acestea cresc şi formează muguri de rod, iar în al doilea an fructifică, după care se usucă şi se înlătură la nivelul solului.
Lăstarii sunt tulpinile nelignificate de un an, de culoare verde, cu diferite nuanțe de roz, roșu, vișiniu, pe care, la soiurile remontante, se formează fructele.

Frunzele sunt caduce, imparipenat-compuse din 3-5 foliole ovale sau lanceolate, cu partea superioară glabră, verde, iar cea inferioară tomentoasă, albicioasă, cu marginea serată, dispuse altern pe tulpină prin intermediul unui pețiol lung.
Mugurii. La subsuoara frunzelor de pe partea inferioară a tulpinilor se formează muguri vegetativi, iar a celor de pe părțile mijlocie şi superioară – muguri micşti. Cei mai dezvoltaţi muguri micşti, din care se formează cele mai multe şi mai mari fructe, sunt situaţi pe porţiunea tulpinii cuprinsă între 60-150 cm. Mai sus de acest segment mugurii micşti sunt slabi şi, de regulă, se elimină prin scurtarea tulpinii în primăvara anului următor. Primăvara, din mugurii micşti apar mai întâi lăstarii pe care se dezvoltă inflorescenţele.
Florile sunt hermafrodite, pentamere, compuse din 5 petale de diferite mărimi şi forme, de culoare albă, roză sau roşie, și 5 sepale. Receptacolul este convex alungit, cu numeroase stamine aşezate în mai multe cercuri, fixate pe marginea acestuia. Florile sunt adunate câte 10-15 într-o inflorescenţă de tip cimă, care poate fi compactă sau răsfirată. Florile se deschid eşalonat, de la partea superioară a tulpinii spre cea inferioară, timp de 3 săptămâni.
Fructul (zmeura) este o polidrupă compusă din numeroase drupeole. Forma fructului conică, cilindrică sau sferică, iar culoarea, în funcţie de soi, poate fi roşie (soiul Novosti Cuzmina), roză (soiul Crepâş), galbenă (soiul Citria) sau neagră (soiul Cumberland).

Zmeurul intră în vegetaţie la începutul lunii aprilie, cu unele abateri în funcție de condiţiile climatice ale anului. Înflorirea şi formarea fructelor la zmeur se desfăşoară în perioada dintre a doua decadă a lunii mai şi începutul lunii iunie, iar maturarea lor are loc din a doua jumătate a lunii iunie şi până în a doua jumătate a lunii iulie.

La soiurile remontante, fiecare tulpină fructifică de două ori. Primii se dezvoltă mugurii micști din vârful tulpinii din anul curent. Înflorirea începe în iulie, iar maturarea fructelor în septembrie-octombrie. Mugurii micşti de pe partea mijlocie şi inferioară ale tulpinii fructifică în vara anului următor, ca şi soiurile standard.

CERINȚELE ZMEURULUI FAȚĂ DE CONDIȚIILE DE MEDIU

Printre factorii, cu acțiune nefavorabilă asupra plantelor de zmeur, se numără: seceta, înghețurile, arșița etc. Sub influenţa acestor factori plantele pot suferi schimbări, dereglări temporare sau permanente, a căror profunzime depinde de durata şi de perioada de acţiune a acestora și de soiul de zmeur.
Temperatura. Zmeurul nu este pretențios faţă de temperatură. Pragul biologic pentru pornirea în vegetaţie a zmeurului este de 2-4 oC şi se manifestă mai intâi prin începutul creşterii rădăcinilor şi a mugurilor adventivi, mai târziu prin desfacerea mugurilor. Temperatura influenţează: fotosinteza, respiraţia, transpiraţia, activitatea enzimatică, absorbţia apei şi a sărurilor minerale etc. Temperaturile ridicate accelerează maturarea fructelor, dar în acest caz suferă capacitatea lor de păstrare.

Îngheţurile târzii de primăvară, care revin în perioada de înflorire, de formare şi de creştere a fructelor, cauzează daune a căror gravitate depinde de durata acţiunii lor şi de perioada de dezvoltare în care se află planta, de calităţile soiului, vigoarea tufei, densitatea plantării etc. În timpul iernii plantele de zmeur rezistă la -18 oC – -25 oC.

Lumina. Zmeurul are cerinţe mari faţă de lumină, suportând cu greu semiumbra, și chiar dacă fructifică recolta este foarte slabă. Accesul luminii este important în plantațiile pe rod: în caz de îndesire exagerată, fructele se coc mai târziu decât în plantațiile cu acces suficient de lumină.
Apa. Lipsa de apă în sol, cauzată de insuficienţa de precipitaţii, are o influenţă negativă asupra creşterii şi fructificării zmeurului. De aceea, la înfiinţarea plantaţiilor zmeurul se va amplasa în partea inferioară a pantelor, unde se acumulează mai multă apă. În condiţii de secetă, plantațiile de zmeur trebuie irigate, în caz contrar pot parveni dereglări fiziologice, inclusiv uscarea plantelor. În zilele călduroase de vară, la irigarea cu apă recese manifestă fenomenul de secetă fiziologică – absorbţia apei de către rădăcină este inhibată, în timp ce eliminarea ei prin transpiraţie decurge în mod normal.
Solul. Zmeurul preferă soluri profunde cu textură mijlocie, bine drenate, argilo-nisipoase, cu un conţinut înalt de humus și pH-ul în limitele 6,0-6,5, cu subsol permiabil şi grosimea stratului de sol de cel puţin 50 cm. Pentru înființarea plantațiilor de zmeur nu sunt prielnice solurile puternic solonețizate, cu un conţinut înalt de carbonaţi, solurile lutoase grele, care nu permit pătrunderea apei, solurile excesiv de umede, unde apele freatice sunt mai aproape de 1,5 m, şi solurile nisipoase, care se usucă uşor (în cazul când se aplică irigarea nu este o problemă).

Relieful. Plantaţía de zmeur poate fi înfiinţată pe sector drept sau pe pantă, cu înclinaţia nu mai mare de 3-5º, cu o protecţie artificială contra vântului în partea de mijloc. Nu se recomandă văile închise, deoarece circulaţia aerului aici e slabă, ceea ce favorizează dezvoltarea bolilor.
Expoziţia. La plantarea zmeurului se va da preferință terenurilor bine iluminate, amplasate pe pante cu expoziţii sudice, sud-vestice şi sud-estice, iar rândurile orientate cu direcţia nord-sud.

Descrierea principalelor soiuri de zmeur

În diferite regiuni ale lumii sunt cunoscute peste 600 soiuri de zmeur, dar pe scară largă sunt cultivate doar 30 dintre ele. În funcție de fructificare, soiurile de zmeur se grupează în: neremontate (fructifică o singură dată pe an) și remontante (fructifică de mai multe ori pe an). Producătorii moldoveni de zmeură dau preferință următoarelor soiuri: a) neremontante: Rubin bulgăresc, Novosti Kuzimina, Delbard Magnific, Crepâş, The Latham;
b) remontante: Polana, Liulin, Gheracle, Polka, Babie leto, Autumn Bliss. Barnauliskaia şi Skromniţa.

Soiuri de zmeur sezoniere (neremontante)

Barnauliskaia – soi rusesc cu coacere mijlocie. Plantă de talie mijlocie, cu o capacitate de formare a drajonilor medie. Lăstarii de culoare cafeniu-deschis, cu ghimpozitate medie. Fructele mijlocii (2,4-2,8 g), roşii strălucitoare, conice, gustoase, dulci-acrișoare, slab aromate, sensibile la manipulare şi transport. Productivitatea 5-6 t/ha. Soi rezistent la frig, sensibil la principalele boli virotice şi micotice.

Skromniţa – soi de origine rusească cu coacere mijlocie. Plantă de vigoare medie spre mare cu înălțimea de până la 2 m, cu tufa slab răsfirată, cu o capacitate de drajonare medie, ramificare bună, cu lăstari erecți și fără ghimpi. Fructele mijlocii (2,5-2,9 g), rotund-conice, foarte dense, roşii-întunecate, bune pentru consum în stare proaspătă şi pentru procesare. Soi rezistent la frig și la secetă, scoarța de la baza lăstarului destul de rezistentă la fluctuațiile de temperaturi. Productivitatea 8-9 t/ha.

Delbard Magnific (sinonim local Cuşma lui Guguţă) – soi de origine franceză cu coacere târzie. Plantă viguroasă (1,6-1,8 m înălțime), cu o capacitate de drajonare slabă, culoarea lăstarilor cafenie, ghimpozitatea medie. Fructele mari (3-4 g), foarte aspectuoase, conice, de culoare roşu-închis. Fructul, fiind mare, se coace pe porţiuni, de aceea este acru până la coacerea deplină când capătă un gust plăcut, acru-dulciu. Productivitatea 9-10 t/ha. Fructele sunt bune pentru prelucrare şi pentru consum în stare proaspătă, transportabile.

Novosti Kuzimina – soi de origine rusească cu coacere timpurie. Plantă viguroasă cu tulpini lungi (2,0-2,5 m), cu ghimpi puţini, capacitatea de drajonare mijlocie. Fructele de mărime mijlocie (2,9 g), de culoare roşie, forma conică, gustul foarte bun și aroma placută, specifică. Soiul este rezistent la frig, dar sensibil la antracnoză şi boli virotice, netransportabil. Productivitatea 5-6 t/ha.

Crepâş (sinonim: copac de zmeur cu tulpină erectă) – soi de selecție rusească cu coacere mijlocie. Plantă de vigoare mică spre medie (0,9-1,0 m înălțime), cu capacitatea de drajonare bună, tulpinile groase cu creștere erectă, fără ghimpi. Fructele mari şi foarte mari (7-10 g), rotund-conice, de culoare roşu-deschis, nu cad la coacerea deplină, transportabile. Pulpa suculentă, acidulat-dulcie, bună pentru pentru consum în stare proaspătă şi penru procesare. Productivitatea înaltă (9-12 t/ha).

Glen Ample – soi de origine scoţiană (Marea Britanie) cu coacere târzie. Plantă viguroasă, cu tulpini erecte, de culoare cenuşiu- deschis, fără ghimpi, cu capacitate bună de drajonare. Fructele mari (4-5 g), ferme, rotund-conice alungite, cu vârful ușor netezit, de culoare roșu-mat, cu un gust echilbrat acru-dulciu. Soiul este rezistent la temperaturi scăzute, secetă, principalele boli și unii dăunători (afide), transportabil. Productivitate înaltă (15-16 t/ha).

Laszka – soi de origine poloneză cu coacere foarte timpurie și cu o perioadă lungă de fructificare. Plantă viguroasă, cu lăstari lungi de 1,8-2,5 m şi port erect, vârfurile arcuite, cu mulţi ghimpi mărunţi şi moi. Fructele mari şi foarte mari (4-12 g), ferme, de formă conică, cu pubescenţă slabă, de culoare roşu-aprins, lucioase, cu gust plăcut, transportabile. Soiul este rezistent la temperaturi scăzute şi secetă, sensibil la micoze. Productivitatea înaltă (18-20 t/ha).

Rubin bulgăresc – soi de origine bulgărească cu coacere mijlocie. Plantă cu o capacitate medie de drajonare (6-10 tulpini noi la tufă pe an), de vigoare mijlocie spre mare, cu tulpini lungi de 1,5-2 m, groase, de culoare cafeniu-deschis, cu mulţi ghimpi. Fructele mijlocii (2,3-2,5 g), conice, de culoare rubinie, suculente, slab aromate şi gustoase, foarte bune pentru consum în stare proaspătă şi congelare, transportabile. În toamnele lungi cu brume târzii, fructifică pe vârfurile tulpinilor de un an. Foarte productiv (7-11 t/ha).

Soiuri de zmeur remontante

Polana – soi de origine poloneză. Plantă de vigoare mijlocie (1,2-1,4 m înălțime), capacitatea de drajonare bună, lăstarii poartă ghimpi. Fructele foarte mari (2,8-3,6 g), conic-alungite, de culoare roşu-închis. Pulpa slab suculentă, dulce, cu aromă plăcută. Productivitate înaltă (16,0-20,8 t/ha). Fructele transportabile, bune pentru consum în stare proaspătă şi pentru industrializare.

Polka – soi de origine poloneză. Plantă de vigoare mijlocie (1,5 m înălțime), capacitatea de drajonare slab-mijlocie, tulpinile fără ghimpi. Fructele mijlocii-mari (2,9-3,1 g), conic-alungite, de culoare roşie, dulci, cu gust deosebit şi aspect foarte atractiv. Soi productiv (10-15 t/ha), cu transportabilitate foarte bună. Se recomandă cultivarea numai pentru recolta de toamnă, fructifică din iulie până în octombrie, maturarea începe cu 2 săptămâni mai târziu decât la soiul Autumn Bliss. Poate fi cultivat fără suporturi.

Autumn Bliss – soi de origine engleză. Plantă de vigoare mijlocie (1,3-1,5 m înălțime), capacitatea de drajonare slab-mijlocie, ghimpozitatea medie. Fructele mijlocii (2,5-3,4 g), sferic-alungite, de culoare roşu-închis. Pulpa semisuculentă, potrivit de dulce. Productivitatea înaltă (14-18 t/ha). Fructele transportabile, bune pentru consum în stare proaspătă şi pentru procesare.

Gheracle – soi de origine rusească (fig. 2.14). Plantă de vigoare medie, tufa slab răsfirată, cu lăstari erecţi, care nu au nevoe de suport. Lăstarii anuali de grosime medie, spre toamnă devin purpurii, acoperiți cu un strat de pruină și înzestrați cu ghimpi. Frunzele de mărime medie, îndoite, de culoare verde-închis. Fructele foarte mari, de la 5,0-6,0 g până la 10 g, forma trunchiat-conică, culoarea rubinie-saturată, gustul plăcut, dulce-acrişor, drupeolele uniforme, strâns cuplate. Fructele transportabile, bune pentru consum în stare proaspătă şi pentru procesare, inclusiv congelare. Productivitatea 8-10 t/ha.

Babie Leto – soi de origine rusească. Tufa nu prea înaltă (1,0-1,5 m), erectă, slab răsfirată. Lăstarii se ramifică puternic, de grosime medie, cu ghimpi mari, drepţi, destul de aspri, cei tineri cu tentă rozovie, acoperiţi cu un strat de priună. Capacitatea de drajonare medie. Fructele medii spre mari (2,1-3,0 g), trunchiat-conice, roșii, de calitate bună, gustoase, amplasate pe toată lungimea ramificațiilor laterale. Rezistent la boli virotice și putregai cenușiu, sensibil la făinarea americană, pătarea purpurie, acarieni. Productivitatea 6-7 t/ha (1,0-1,5 kg/tufă). Destinația fructelor universală, bune pentru congelare.

Polesie – soi de origine poloneză. Plantă viguroasă, cu lăstari lungi (1,8-2,5 m), erecți, cu vârfurile arcuite, cu ghimpi mici şi rar amplasaţi. Fructele mari (10-12 g), rotund-conice, ferme, de culoare roșie sau roșu-închis, cu gust acru-dulciu și aromă plăcută. Soiul este rezistent la putregaiul cenușiu, transportabil, bun pentru recoltarea mecanizată, pentru congelare. Productivitatea înaltă (10 t/ha).

Heritage – soi de origine americană. Plantă viguroasă, cu o capacitate de drajonare medie spre mare, lăstarii cu port erect și cu ghimpi. Fructele de mărime medie (2,3–3,0 g), de culoare roşu-intens, slab lucioase, de formă conică şi desprindere uşoară de receptacol, cu gust bun, echilibrat, puțin suculente. Productivitatea bună (7-9 t/ha), transportabil.

Înmulţirea zmeurului

Zmeurul se înmulţeşte prin drajoni, butaşi de rădăcină, divizarea tufei, seminţe şi prin metoda in vitro. Producerea materialului săditor in vitro se face prin multiplicarea ţesutului meristematic, înrădăcinat în substrat nutritiv, crescut şi multiplicat în condiţii sterile. Plantulele crescute sunt plantate în vase care se scot treptat din seră pentru aclimatizarea la condiţiile de câmp.

Cea mai răspândită metodă de înmulțire a zmeurului este prin drajoni în drajonieră. Drajoniera se înfiinţează pentru o perioadă de exploatare de 3 ani, după care se lichidează. Pentru înfiinţarea drajonierei se alege un teren fără buruieni sau în prealabil erbicidat, bine situat, la o distanță de cel puțin 1,5-2,0 km de la altă plantație de zmeur. Cele mai bune culturi premergătoare pentru zmeur sunt: gramineele, leguminoasele, culturile prăşitoare, amestecurile furajere de măzăriche, ovăz și mazăre etc. Nu sunt buni ca premergători căpşunul, cartofii, bostanii, castraveţii, tomatele, vinetele, floarea-soarelui, rapiţa deoarece au dăunători şi boli comuni cu zmeurul și care se pot transmite prin sol.

Înființarea drajonierei

Pepiniera de zmeur este compusă din sectoare tehnologice de multiplicare: plantația-mamă (drajoniera) şi 3-4 sole de asolament.
Pregătirea terenului. Cel puţin cu 1,5-2,0 luni înainte de înfiinţarea drajonierei se face desfundarea terenului la o adâncime de 40-50 cm, cu administrarea concomitentă a îngrăşămintelor organice şi minerale în funcţie de asigurarea solului cu elemente nutritive. Pe solurile cu un grad înalt de fertilitate îngrăşăminte nu se introduc. În cazul când nu se dispune de cantitatea necesară de îngrăşăminte pentru administrare pe tot sectorul destinat plantării, acestea se introduc direct în gropile de plantare. Nivelarea suprafeţei se face cu cultivatorul şi grapele cu discuri, care permit efectuarea lucrărilor de parcelare şi pichetare.

Parcelarea şi pichetarea terenului. Distanţele de plantare la înfiinţarea drajonierei se aleg în funcţie de soi şi de tehnica de prelucrare disponibilă și pot fi următoarele: 2,5-3,0×0,5-0,7 m sau (3,0+0,7) x 0,5 m. Mai des se folosesc distanţele la plantare de 1,5-2,0 m între rânduri şi de 0,5-0,7 m între plante pe rând, în funcție de capacitatea de drajonare a soiului. Suprafaţa destinată plantării se împarte în parcele, delimitate de drumuri cu o lăţime de 3 m. Marcarea rândurilor se face cu ţăruşi de lemn de 30-40 cm lungime care se bat la capetele parcelei, aliniaţi unul de altul la o distanţă dintre rânduri. Pentru plantare se folosesc sârme marcate sau o şipcă gradată, pe care sunt indicate distanţele între plante pe rând.

Pregătirea drajonilor pentru plantare. Cea mai bună epocă de plantare este toamna, după căderea frunzelor. Dacă nu s-a reuşit cu pregătirea terenului, plantarea se poate face şi primăvara devreme, deoarece zmeurul înmugureşte mai târziu. Înfiinţarea plantaţiilor de zmeur trebuie făcută cu material săditor sănătos, de o calitate înaltă, însoţit de documentele necesare (certificat de calitate, adeverinţă de soi). Plantele de zmeur trebuie să fie cu muguri viabili pe tulpini bine dezvoltate şi cu rădăcini sănătoase, cu lungimea de 10-15 cm, cafeniu-deschise, iar la tăiere de culoare albă, neafectate de boli, ger sau deshidratare (uscate). Înainte de plantare se examinează fiecare plantă şi se exclud exemplarele bolnave, slab dezvoltate şi cu defecte. Pentru o înrădăcinare mai bună a zmeurului se recomandă fasonarea uşoară a rădăcinilor şi introducerea lor în mocirlă, compusă din apă, bălegar şi pământ lutos, care stimuleazã dezvoltarea rădăcinilor noi, le aprovizionează cu hranã și asigură o aderență mai bună a plantei cu solul.

Tehnica plantării. Plantarea drajonilor de zmeur se efectuează manual, în gropi cu dimensiunile de 30 x 30 cm, în brazde cu adâncimea de 30-35 cm sau cu burghiul hidraulic. Plantarea pe suprafeţe mari se poate face cu ajutorul maşinilor de plantat răsad de legume MPR 5, MPR 6 sau cu alte tipuri de mașini, care plantează timp de 8 ore câte 7-8 mii de drajoni. La plantare, drajonii se așează în groapă cu coletul la 2-3 cm mai jos de nivelul solului, rădăcinile se îndreaptă liber în jos pe perimetrul gropii şi se acoperă cu sol, apoi drajonul se ridică puţin în sus pentru a orienta rădăcinile vertical în jos, după care solul se tasează. După plantare, drajonii se udă, se taie la 3-4 muguri, indiferent de epoca de plantare, se muşuroiesc, pentru a reţine apa în sol şi a împiedica formarea crustei la suprafaţă.

Îngrijirea plantațiilor. În primul an de dezvoltare a plantelor drajoniera se menţine curată de buruieni, de plante bolnave care se scot şi se distrug. Când lăstarii tineri noi formaţi ating înălţimea de 15-20 cm, tulpina bătrână a plantei-mamă se taie. În primăvara anului doi de dezvoltare, din centrul tufei se înlătură plantamamă cu o parte nu prea mare din rădăcină. Pe rădăcinile rămase se dezvoltă drajoni.

Odată cu pornirea în vegetaţie, la suprafaţa solului apar lăstarii drajonilor, care se extind pe o fâşie cu lăţimea de circa 50-70 cm în direcţia rândurilor. Când ating înălţimea de 12-15 cm şi sunt prea deşi, aceștia se răresc la intervale de circa 15-20 cm. În interiorul fâşiilor dintre rânduri buruienile se plivesc, iar solul se afânează manual cu unelte de dimensiuni mici.

Anual se fac câte trei controale în câmp: la începutul creşterii intense a lăstarilor (mai), în timpul încetinirii creşterii lăstarilor şi stabilizării caracterelor morfologice ale soiurilor, fapt necesar şi pentru identificarea lor, și înainte de scosul drajonilor. Scoaterea, sortarea și păstrarea drajonilor.

Scoaterea drajonilor se face în a doua jumătate a lunii octombrie, când încep să cadă frunzele. La momentul scoaterii drajonilor solul trebuie să fie umed. Aceștia se sapă la adâncimea de 22-25 cm cu plugul VPN-2 de scos pomii din pepinieră, apoi se scot cu mâinile din sol şi se sortează conform prevederilor standardelor respective. Concomitent cu sortarea se efectuează controlul biologic şi fitosanitar. Se înlătură frunzele, iar tulpina se scurtează la 30-40 cm înălțime, după care se leagă în mănunchiuri a
câte 25 de plante şi se expediază la locul destinat sau se ambalează în substrat câte una pentru a fi comercializate

Materialul săditor de zmeur care provine de la materialul amelioratorului, conform etapelor de multiplicare, se clasifică după următoarele criterii: categoria biologică, starea fitosanitară și categoria de calitate, identice cu cele pentru coacăz.

Înfiinţarea plantaţiei de zmeur

Alegerea terenului. Pentru plantaţiile comerciale de zmeur mai favorabile sunt părţile inferioare ale pantelor cu expoziţii N, N-E, N-V, S-V, solurile cu textura nisipolutoasă, lutonisipoasă, lutoasă; grosimea stratului humificat de circa 50 cm, iar conţinutul de humus nu mai mic de 2,5-3,5; pH-ul 5,6-7.
Obligatoriu la înființarea plantație trebuie de efectuat organizarea și amenajarea teritoriului, care include (proiectarea viitoarei plantații, colectarea analizelor fizico-chimice, analiza apelor freatice și de suprafața) efectuate de către instituțiile și companiile de proiectări licențiate în domeniul respectiv.
Amenajarea terenului se începe cu 2-3 ani înainte de plantarea zmeurului şi prevede: defrișarea vegetaţiei lemnoase, nivelarea suprafeţei.

Organizarea teritoriului. Se proiectează un asolament cu 8-10 sole. Terenul se împarte în parcele cu dimensiunile 100-150×100-200 m (1-3 ha), în funcție de sistemul de irigare. În tarla, rândurile din parcele trebuie să fie în continuare, delimitate prin drumuri late de 4 m, iar rândurile pe direcţia N-S, pentru crearea în plantaţie a unui regim favorabil de iluminare şi aerisire.
Pregătirea terenului pentru plantare. Cu 2-3 luni înainte de plantare, solul se ară la adâncimea de 35-40 cm. Sub arătură se introduc îngrăşăminte organice și minerale (cu fosfor, potasiu) în dozele recomandate. După arătură, solul se mărunţeşte şi se nivelează cu cultivatorul şi se menţine ca ogor lucrat până la plantare.
Alegerea soiurilor se face în funcție de sol, climă şi tehnologia aplicată, inclusiv recoltarea manuală sau mecanizată, destinaţia producţiei, calitatea fructelor solicitate pe piaţă şi locul realizării acestora. Pentru o polenizare
mai bună şi, corespunzător, o recoltă mai bogată și mai calitativă, și pentru a prelungi perioada de consum sau comercializare a fructelor proaspete, a utiliza mai eficient braţele de muncă se vor alege 3-4 soiuri de zmeur cu diferite perioade de coacere – de la timpurii până la târzii, plantate separat.
Plantarea drajonilor se efectuează toamna, după căderea frunzelor, sau primăvara până la dezmugurire, în şanţuri, brazde deschise, cu plugul la adâncimea de 30-32 cm sau în gropi săpate cu burghiul hidraulic.
Distanţele dintre rânduri în plantaţiile comerciale 2,5-3 m, iar pe rând 0,3 0,5 m, în funcţie de vigoarea de creştere a soiurilor. Înainte de plantare drajonii se fasonează și se mocirlesc. Adâncimea plantării se stabileşte astfel ca solul să acopere numai partea tulpinii care a fost în sol anterior, în drajonieră.

Sisteme de conducere a plantelor de zmeur

În primii 2-3 ani de la înființarea plantațiilor de zmeur se efectuează lucrări de îngrijire (tăierea plantelor, praşila manuală între plante şi mecanizată între rânduri, irigarea, fertilizarea), care au ca scop dezvoltarea rapidă a plantelor și fructificarea lor precoce.
În cultura zmeurului se utilizează două sisteme de conducere a plantelor: cultura sub formă de tufă (grup – câte 12-15 tulpini/tufă) sau în benzi cu un număr variabil de tulpini: 6-20 la un metru liniar.
Cultura de zmeur cu suport. Majoritatea soiurilor de zmeur, în funcție de vigoarea plantelor, au nevoie de suporturi, mai ales pe terenuri fără fâşii de protecţie, expuse vânturilor. Tipul de susținere depinde de sistemul de conducere al plantelor. În plantații industriale ca suport mai des se folosesc stâlpii din beton (spalier), dar pot fi şi din metal, lemn sau plastic.
La cultura cu talie înaltă în benzi distanţa de plantare între rânduri trebuie să fie de 2,5 m, iar pe rând de 0,5 m. În urma înmulţirii (drajonării) timp de 2 ani rândul se îndeseşte şi se formează un gard fructifer cu lăţimea de 0,4 m. Pentru susţinerea tulpinilor de zmeur la înălţimea de 0,6 m şi 1,1 m pe spalier se instalează 2 rânduri de sârme duble, fixate distanţat prin juguri de lemn sau metal, amplasați pe rând din 10 m în 10 m, între care se introduc tulpinile de zmeur, iar sistemul de susţinere al plantelor se instalează din primul an după plantare.

Cultura de zmeur condusă sub formă de tufă pe spalier poate fi cu 2-3 rânduri de sârme amplasate distanțat sau 2 rânduri de sârme duble distanţate, cu diferite distanţe de plantare, iar la fiecare tufă se lasă câte 8 10 tulpini, cu înlăturarea drajonilor din jur.

Cultura de zmeur fără suport. Unele soiuri de o singură fructificare (Crepâş) și soiurile de zmeur remontant de talie mică (Polana) în plantaţii mari se cultivă fără spalier (fig. 2.25), iar tulpinile, care au fructificat până la înghețurile de la sfârşitul vegetaţiei, se cosesc până la nivelul solului toamna sau primăvara. În cazul plantaţiilor mici, partea de tulpină, care a fructificat până la sfârşitul vegetaţiei, se poate tăia din toamnă sau în primăvară, iar la începutul verii tulpina rămasă va continua să fructifice până vor creşte lăstarii noi, care vor începe a fructifica din luna august.

Soiurile, care au tulpini subțiri şi lungi, de tipul The Latham, Novosti Kuzimina, au nevoie de un sistem de susţinere. Drajonii se scurtează la înălţimea de 0,8-1,2 m, iar pe ramurile laterale, care pornesc de la fiecare drajon, se depune recolta.

La cultura în benzi, în cazul zmeurului cu talie redusă şi tulpini groase, distanţele de plantare şi lățimea rândului sunt același ca și la cultura în benzi cu talie înaltă. Pentru acest sistem se recomandă soiuri cu creştere erectă și cu tulpini groase de tipul Crepâş, Tarusa, care se pot susţine singure, fără spalier.

Pe suprafeţe mici, în sistemele de conducere ale plantelor de zmeur se poate utiliza cultura pe araci la care distanţa între rânduri şi pe rând nu trebuie să fie mai mică de 1,2 m. În plantaţii mici zmeurul mai poate fi condus și sub formă de tufă cu susţinerea tulpinilor pe tutori puternici, câte 5-6-10 tulpini la fiecare, sau legarea tulpinilor în mănunchiuri fără tutori, iar soiurile cu creşterea erectă a tulpinilor şi cu talie redusă pot fi conduse fără sistem de susţinere.

Pentru amenajarea grădinei, zmeurul poate fi condus sub diferite forme decorative așa ca: gard viu, spalier plat vertical, tunele, clumbe, bordure, forme cu tulpină, marchiză (cort) sau spalier orizontal.

Conducerea plantelor de zmeur sub formă de evantai se face pe spalier sau pe araci cu distanţa dintre rânduri și între plante pe rând de 1,5-2,5 x 1,2 m. Între două plante pe rând, la intervale egale, se fixează 2 araci de care se palisează, în poziţie aproape orizontală, jumătate din tulpinile de la o tufă şi jumătate de la cea vecină.

Cultura cu spalier de tip olandez constă în amplasarea a 2 rânduri de spalier la distanța de 0,5 m de o parte şi de alta a rândului, cu câte o sârmă fixată în partea de sus.

Tăierea plantelor de zmeur

Numărul prea mare de tulpini şi lăstari anuali, lăsaţi să crească liber, se autoumbresc intens, iluminarea în interiorul lor este insuficientă, ca urmare devine dificilă efectuarea lucrărilor de întreţinere (recoltarea, tratamentele fitosanitare). Ca rezultat, în interiorul benzii, dacă este îndesită, se formează fructe de o calitate inferioară, se reţine coacerea lor, se creează un mediu favorabil pentru dezvoltarea bolilor şi dăunătorilor. În perioada de rodire, pentru a susţine parametrii optimi ai plantelor de zmeur, este necesar de a efectua tăierea lăstarilor în plus (slab dezvoltaţi, îndesit amplasaţi, vătămaţi) care îndesesc banda. Sistemul de tăiere include: tăierile de la plantare şi în perioada de fructificare.

În anul întâi, primăvara devreme, drajonii se taie la nivelul solului, pentru a limita numărul lăstarilor şi a favoriza dezvoltarea lor, sau se face o scurtare a tulpinilor până la 10-12 cm (3-4 ochi).

În anul doi, primăvara, până la dezmugurire, la fiecare plantă se aleg pentru fructificare 2-3 tulpini bine dezvoltate care se scurtează la 80-120 cm în scopul limitării fructificării, favorizării creşterii sistemului radicular şi emiterii noilor drajoni. Celelalte tulpini se suprimă de la bază. După recoltare se înlătură tulpinile care au fructificat, drajonii slabi şi cei de prisos.

În anul trei şi următorii ani, primăvara se răresc tulpinile din bandă la interval de 15-20 cm sau câte 8-12 la o tufă solitară. Tulpinile anuale, rămase pentru fructificare, se scurtează la 120-150 cm, în funcţie de dezvoltarea mugurilor în partea superioară. Tufele îmbătrânite se reîntineresc prin eliminarea rizomului în curs de epuizare. Când drajonii ating înălţimea de 15-20 cm se plivesc cei slabi şi de prisos, lăsându-i pe cei mai dezvoltaţi la interval de 15-20 cm. După recoltarea fructelor se elimină tulpinile care au rodit şi se plivesc drajonii de prisos.

Tăierea soiurilor remontante, care rodesc de două ori pe an, se face toamna (dacă se reușeste) sau primăvara, înlăturându-se prin tăiere vârfurile tulpinilor care au rodit până toamna târziu (în plantații mici de pe lângă casă).
În plantații industriale (unde se obține numai o recoltă), toamna sau primăvara se poate aplica tăirea sau cosirea la nivelul solului a tulpinilor care deja au fructificat, pentru a favoriza formarea de noi tulpini, mai puternice, de la care se vor putea obține recolte mai înalte şi care vor începe să fructifice în a doua jumătate a verii.

Întreţinerea solului, fertilizarea şi irigarea

Întreţinerea solului. Solul în plantaţiile de zmeur se menţine sub ogor negru. Pe parcursul perioadei de vegetaţie, pe intervalul dintre rânduri se fac 3-4 afânări la adâncimea de 10-12 cm şi o arătură de toamnă la adâncimea de 18-20 cm. De-a lungul rândului se aplică praşile manuale de 4-6 ori în timpul perioadei de vegetaţie, pentru afânarea solului şi distrugerea buruienilor.
Insuficienţa de umiditate în sol duce la o înrădăcinare şi dezvoltare mai slabă a plantelor de zmeur. Pentru a proteja zmeurul şi a păstra umiditatea în sol se aplică diferite metode de mulcire. Mulcirea pe rândul de plante se poate face cu folie de polietilenă sau alte materiale cu înierbarea între rânduri ori se poate folosi doar înierbarea între rânduri

Zmeurul reacționează pozitiv la mulcirea solului, în special la cultivarea fără irigare. Stratul de mulci cu grosimea de 8-10 cm din paie, turbă, compost etc. împiedică uscarea solului, dezvoltarea buruienilor, favorizează creşterea şi fructificarea zmeurului. La înfiinţarea plantaţiilor mulcirea se face îndată după plantare, iar în plantaţii pe rod după prelucrarea de primăvară a solului. Materialul de mulcire se împrăştie
prin mijlocul benzilor sau pe toată suprafaţa, iar toamna se încorporează în sol, servind ca îngrășământ.

Fertilizarea solului. La plantare se administrează 30-40 t/ha gunoi de grajd, iar fosfor şi potasiu câte 60-100 kg/ha, în funcţie de nivelul de asigurare a solului cu elemente nutritive. În plantaţiile pe rod sau plantația-mamă se recomandă administrarea îngrăşămintelor minerale în funcţie de fertilitatea solului, raportul elementelor N P K fiind de 3:1:2 (câte 60- 100 kg/ha). Începând cu anul 4, se recomandă de introdus sub arătură, la adâncime de 12-15 cm, odată în trei ani, 20-30 t/ha gunoi de grajd şi P60-90 K90-120. Îngrăşămintele cu azot N90-120 se introduc anual, înainte de afânarea solului: 2/3 din doza indicată primăvara devreme, iar 1/3 după eliminarea tulpinilor care au rodit.

Irigarea plantaţiei. În anii secetoși, irigarea se aplică de la înflorire până la maturare, excesul de apă în perioada de coacere poate favoriza dezvoltarea putregaiului, reducând astfel valoarea gustativă a fructelor. Când seceta coincide cu perioadele critice de creştere a plantelor, pierderile de recoltă sunt deosebit de mari, fructele fiind mărunte şi deshidratate. Condiţii favorabile pentru creşterea şi fructificarea plantelor de zmeur se creează când umiditatea solului în stratul 0-40 cm se menţine permanent la nivelul de 80 % din capacitatea de apă în câmp.

Pe plantațiile de zmeur pot fi aplicate mai multe tipuri de sisteme de irigare: de suprafață, subterane, prin picurare și prin aspersiune. Cea mai eficientă este irigarea prin picurare, urmată de cea prin aspersiune. În cazul sistemului de irigație subteran, aspersoarele automate sunt îngropate în sol, atfel evitându-se incomoditățile la executarea lucrărilor de întreţinere.

În plantaţiile de zmeur irigarea se aplică: după plantare, pe parcursul perioadei de vegetaţie și de aprovizionare. Irigarea după plantare se efectuează concomitent cu plantarea drajonilor, cantitatea de apă fiind de 2-3 l/plantă. Irigarea pe parcursul perioadei de vegetaţie se face prin metoda de aspersiune, de 5-6 ori cu o normă de 300-400 m3/ha, în funcție de condițiile climatice. În perioada secetei de vară, irigarea plantaţiei de zmeur poate spori recolta anului viitor prin stimularea diferenţierii mugurilor de rod. Udarea de aprovizionare se efectuează, în caz de necesitate, după căderea frunzelor (octombrie-noiembrie), pentru formarea condiţiilor favorabile de iernare a plantelor.

Protecția plantațiilor de zmeur contra factorilor negativi ai mediului

Protecția antigrindină. Zmeurul ar putea reacţiona pozitiv la acoperirea cu plasă antigrindină susţinută de stâlpi. În prezent, în republică nu există nicio plantaţie cu plasă antigrindină.
Descrierea mai detaliată a factorilor negativi ai mediului și a metodelor de protecție a plantațiilor de zmeur contra acțiunii acestora.

Bolile zmeurului

Antracnoza produsă de Elsinoe veneta Burckh.

Simptome. Este una dintre cele mai răspândite boli în plantaţiile de zmeur. Atacul se manifestă, în special, pe lăstari prin apariția de pete mici, ovale sau neregulate de culoare roşu-purpuriu. Pe masură ce boala se dezvoltă,
petele devin cenuşii în centru, iar pe margini culoarea rămâne purpurie.
Atacul puternic pe tulpini poate slăbi mult planta sau chiar să îi provoace
moartea. Tulpinile slăbite de atacul de antracnoză pot îngheța în timpul
iernii sau se pot usca în anul următor, înainte de fructificare. Pot fi atacate
de această ciupercă şi frunzele, şi fructele. Pe frunzele mature apar pete mici de culoare cenuşie cu marginile purpurii. Fructele atacate sunt diforme, nu au aromă și în scurt timp putrezesc.

Agentul patogen. Ciuperca poate ajunge pe tufa de zmeur de la plantele infectate sau prin sporii aduși de pe alte tufe de zmeur sau de la rudele sălbatice ale zmeurului (murul-sălbatic). Iernează sub formă de miceliu de
rezistență, pe lăstarii afectați de antracnoză, și de scleroți, în resturile vegetale ale plantelor bolnave. Primăvara, pe hifele miceliului se formează conidioforii cu conidii unicelulare. Pe timp ploios, conidiile ajung cu picăturile de ploaie pe lăstari sănătoși, unde germinează și, străpungând cuticula și epiderma, își afundă miceliul în țesutul lor.
Sursa de infecţie. Resturile vegetale ale plantelor bolnave.
Condiţii favorabile. Umiditatea ridicată şi temperaturi de 24-26 oC.
Transmitere-răspândire. În cursul vegetației ciuperca se răspândește prin conidiile vehiculate de vânt, stropii de apă şi insecte, iar de la un an la altul prin miceliul de rezistență din frunzele căzute şi lăstarii atacaţi.
Profilaxie şi terapie. Tăierea, scoaterea din plantaţii şi arderea lăstarilor bolnavi. După aplicarea măsurilor de igienă culturală, primăvara şi toamna, se face un tratament cu un produs cupric. La plantare se folosesc drajoni sănătoşi, liberi de această boală. În luna martie, înainte de apariţia drajonilor noi, se taie tulpinile uscate, bolnave şi subţiri, şi se distrug, după ce au fost scoase din plantaţie. În cursul vegetaţiei se pot face tratamente cu produse pe bază de mancozeb.

Pătarea brună-violacee produsă de Didymella applanata

Simptome. Primele simptome se fac văzute pe drajonii tineri de un an, primăvara târziu sau vara devreme. În jurul mugurilor, în general, și în partea de jos a drajonilor apar pete violacee sau brune. Acestea se extind, acoperind uneori toată tulpina între două frunze. Când boala se dezvoltă pe tulpinile fructifere, petele se adâncesc, se brunifică şi epiderma se desprinde de tulpină. Mugurii de pe tulpinile atacate sunt slab dezvoltaţi şi ofiliţi.

Agentul patogen. Primăvara, sub influenţa ploilor, de pe tulpinile infectate de ciuperca Didymella applanata sunt eliberaţi picnosporii (primăvară-toamnă) şi ascosporii (primăvară-vară), care infectează frunzele, peţiolurile şi apoi tulpina de 1 an a plantelor de zmeur. Pătrunderea ciupercii în plantă se face fie prin stomate, fie direct şi este favorizată de o umiditate atmosferică cuprinsă între 85-90 %. Evoluţia bolii este mai rapidă pe solurile cu umiditate medie şi la temperatura aerului de 18-21oC.
Sursa de infecţie. Resturile vegetale infectate cu ciuperca Didymella applanata.
Condiţii favorabile. Umiditatea aerului ridicată şi temperatura moderată.
Transmitere-răspândire. În cursul vegetaţiei, răspândirea ciupercii este asigurată de picăturile de ploaie sau de apa de irigaţie şi de vânt, iar de la un an la altul de tulpinile infectate, în ale căror leziuni, provocate de boală, supravieţuiesc peste iarnă sporii ciupercii în picnidii şi pseudoteci.

Profilaxie şi terapie. Folosirea la plantare de material săditor sănătos. Îmbunătăţirea circulaţiei aerului în plantaţii pentru a grăbi zvântarea foliajului şi tulpinilor. Aplicarea primăvara devreme şi toamna a 2-3 tratamente cu produse cuprice. Evitarea fertilizării excesive cu azot. Menţinerea între rânduri a unui spațiu suficient pentru a îmbunătăţi circulaţia aerului şi pătrunderea luminii. Controlul buruienilor pentru excluderea focarelor de infecţie.

Rugina produsă de Phragmidium rubi-idaei

Simptome. Boala se manifestă pe frunze, peţioluri, mai rar pe lăstarii tineri. Petele de pe frunze sunt de culoare galbenă, de formă neregulată, cu puncte mici, portocalii-ruginii ce reprezintă picnidiile ciupercii. Mai târziu în jurul picnidiilor apar ecidiile ciupercii de culoare galben-portocaliu.
Agentul patogen. Întregul ciclu de viață al ciupercii Phragmidium rubiidaei se produce pe zmeur. Aceasta iernează sub formă de teleutospori pe frunzele căzute. Primăvara aceștia germinează cu formarea bazidiilor cu
bazidiospori care asigură infectarea primară a plantelor. Peste 2-3 săptămâni, pe partea inferioară a frunzelor infectate se formează pustule mici, prăfoase, galben-portocaliu, mai târziu cafenii care adăpostesc sporii de vară (uredosporii). Frunzele atacate se îngălbenesc, se usucă şi cad, infectând în timpul verii frunzele sănătoase. În condiții favorabile se formează câteva generații de spori de vară. Către sfârșitul verii, printre pustulele cu uredospori apar pustule brun-negricioase cu teleutosporii ciupercii care și iernează.

Sursa de infecţie. Resturile vegetale ale plantelor bolnave (tulpini).
Condiţii favorabile. Temperaturi moderate şi umiditatea atmosferică ridicată.
Transmitere-răspândire. Se realizează prin uredospori (spori de vară) şi teleutospori.
Profilaxie şi terapie Se recomandă adunarea și arderea frunzelor atacate. În timpul repausului vegetativ se fac 1-2 tratamente cu produse pe bază de sulf, iar în timpul vegetaţiei 2-3 tratamente cu preparate specializate.

Cancerul lăstarilor produs de Leptosphaeria caniothyrium

Simptome. Boala, produsă de Leptosphaeria caniothyrium, apare vara târziu, fiind asociată cu rănile de pe tulpini sau cu cioturile rămase în urma
tăierilor. Atacul se manifestă mai ales la baza lăstarilor, prin apariţia unor pete de 10-15 cm, de culoare roz-brunii, apoi negricioase, cufundate, care evoluează în zone canceroase; în urma necrozării ţesutului cortical apar crăpături longitudinale. În stadiul mai avansat, ciuperca atacă în profunzime, invadând ţesuturile până la măduvă. La suprafaţa ţesutului necrozat apar fructificaţiile ciupercii – picnidiile – sub forma unor puncte mici, negricioase. Atacul este favorizat de timpul umed, iar sporii sunt răspândiţi de vânt, apă şi de insecte.
Agentul patogen. Ciuperca este un parazit de rană (răni produse de insecte sau alte cauze) în al cărui ciclu vital sunt prezente stadiile de conidi și ascospori. Conidiile elipsoidale, unicelulare, la început hialine, apoi olivacee şi în final brune, asigură răspândirea bolii pe durata verii și se formează în picnidiile subepidermale, apoi erumpente, negre, globuloase.

Periteciile, care încep să se formeze spre sfârșitul verii, primăvară dau naștere unor ascospori elipsoidali-alungiţi, bruni, cu 3 septe transversale.
Sursa de infecţie. Plantele bolnave.
Condiţii favorabile. Timpul umed.
Transmitere-răspândire. În perioada de vegetaţie sporii sunt răspândiţi de vânt, apă şi de insecte.
Profilaxie şi terapie. Se recomandă luarea măsurilor de îmbunătăţire a circulaţiei aerului în plantaţii pentru a grăbi zvântarea foliajului şi tulpinilor. În cazul unor infecţii severe se renunţă la irigarea prin aspersiune, unde este cazul, recurgând la cea prin picurare. Primăvara devreme se face un tratament cu un produs cupric. Stropirile se practică când drajonii au 15-20 cm înălţime şi înainte de înflorit. Ultima stropire se aplică când tulpinile care au rodit au fost tăiate şi scoase din plantaţie. În timpul perioadei de vegetaţie se fac 2-3 tratamente cu fungicidele omologate.

Putregaiul cenuşiu produs de Botrytis cinerea

Simptome. Florile se îngălbenesc şi se acoperă treptat cu o pâslă cenuşie. Fructele atacate se închid la culoare, se acoperă cu aceeaşi pâslă cenuşie sau albicioasă şi încep să putrezească. Un atac mai timpuriu pe fructe determină mumifierea lor, acestea rămânând lipite de receptacul. În anii ploioşi, atacul putregaiului se manifestă şi pe tulpini prin apariţia uno pete de culoare brun-deschis.
Agentul patogen. Boala atacă, cel mai frecvent, florile şi fructele de mur. Ciuperca iernează sub formă de scleroți sau de miceliu de rezistență în resturile vegetale. La începutul primăverii, miceliul devine activ și formează conidiofori filamentoşi, lungi, septaţi, olivacei la bază, incolori către vârf, ramificaţi în porţiunea superioară. În conidiofori se dezvoltă un număr impresionant de spori microscopici – conidii ovoide, uşor gălbui. Conidiile sunt răspândite de vânt pe toată plantația, aterizând pe flori și fructe. Aici aceștea încolțesc în prezența umidității.
Sursa de infecţie. Resturile vegetale ale plantelor infectate.
Condiţii favorabile. Umiditatea aerului de 80-95 % și temperatura între 20 оС şi 27 оС, spaţiul închis cu lipsa circulației aerului (stagnarea apei pe suprafaţa plantei).

Transmitere-răspândire. În timpul perioadei de vegetaţie agentul patogen se propagă prin conidiile duse de vânt, iar de la un an la altul prin miceliul de rezistenţă (scleroţii) de pe organele plantelor atacate.
Profilaxie şi terapie. La aplicarea tratamentelor se va acorda o atenţie deosebită recomandărilor producătorului privind concentraţia şi regulile de aplicare. La înfiinţarea plantaţiilor se va procura un material de plantare de bună calitate. Se recomandă, de asemenea, distrugerea buruienilor şi eliminarea excesului de apă din plantaţie, dezinfectarea solului în cazul monoculturii sau în zonele de risc, folosirea solurilor virgine, necultivate unul sau doi ani; cultura anuală sau bianuală. În anii obişnuiţi se fac 2-3 tratamente, iar în cei ploioşi 3-4 cu produse botriticide.

Făinarea produsă de Sphaerotheca aphanis (Wallr.)

Simptome. Boala se manifestă pe toate organele aeriene ale plantelor,
afectând, în mod deosebit, frunzele. Primele simptome apar primăvara, pe faţa superioară a frunzelor, sub forma unor pete mari, neregulate, de culoare verde-gălbuie, acoperite pe faţa inferioară de o pâslă fină, albicioasă – miceliul ciupercii, care devine apoi pulverulentă, făinoasă, ca urmare a diferenţierii conidioforilor cu conidii. În plantaţiile mai dese, plantele bolnave rămân pipernicite, având frunzele, din partea terminală a lăstarilor, acoperite pe ambele feţe, în întregime, rareori parţial, de o pâslă miceliană, albicioasă, pulverulentă. Frunzele atacate au foliolele de dimensiuni mult mai reduse, deformate şi răsucite spre faţa superioară. În scurt timp acestea se îngălbenesc, se usucă şi cad de timpuriu. Uneori atacul se extinde pe peţioluri, pe extremitatea lăstarilor şi chiar pe fructe, care, într-un final, putrezesc.

Agentul patogen. În ciclul vital al ciupercii sunt reprezentate miceliul și ambele stadii – de conidie (de vară) și de ascospori (iernează pe ramurile atacate și frunzele căzute). Cu ajutorul conidiilor agentul patogen se răspândește pe durata perioadei de vegetație de la plantă la plantă. Conidioforii sunt simpli, neramificați și se formează pe miceliul extern. Conidiile sunt ovale sau elipsoidale, incolore. Periteciile globuloase, cu numeroşi apendici simpli, flexibili, lungi, de culoare brun-deschisă, conţin o singură ască ovoidă, cu 8 ascospori elipsoidali, unicelulari, incolori. Acestea încep să se formeze în luna iulie și se maturizează în primăvara anului următor.
Sursa de infecţie. Resturile vegetale bolnave din solul infectat.
Condiţii favorabile. Vremea caldă, cu umiditate redusă.
Transmitere-răspândire. În perioada de vegetaţie prin conidiile duse de vânt, iar de la un an la altul prin miceliul de rezistență de pe frunzele atacate, necăzute la pământ, și de pe lăstari.
Profilaxie şi terapie. Se recomandă dezinfectarea solului în cazul monoculturii sau în zonele de risc; folosirea solurilor virgine, necultivate unul sau doi ani; cultura anuală sau bianuală; folosirea de material săditor sănătos.

Dăunătorii zmeurului

Gândacul zmeurului (Byturus tomentosus)

Daune. Pagube mari sunt produse atât de gandacii adulți, cât și de larvele acestuia. Se hrănesc cu bobocii florali, polenul şi nectarul florilor. Larvele își continuă dezvoltarea în fructe, hrănindu-se cu receptacolul lor.
Biologie. Are o generaţie pe an sau una la doi ani. Iernează în stadiul de adult sau ca larvă în stratul superficial al solului. Gândacii apar primăvara, în prima decadă a lunii mai; se hrănesc cu organele florale ale diferitor specii lemnoase şi ierboase, apoi trec pe zmeur, unde se hrănesc cu polenul şi nectarul florilor. Femelele depun 30-40 ouă în florile de zmeur, la baza staminelor, câte unul în fiecare floare. După 8-10 zile apar larvele care continuă dezvoltarea în receptacolul floral, devorând conținutul acestuia și al fructelor. La maturitatea fructelor migrează în sol. Adulţii apăruţi rămân în diapauză hiemală până în primăvara următoare. O mică parte din larve se împupează în anul următor (în august), având un ciclu bivoltin.

Descriere. Corpul gândacului zmeurului este alungit, cenuşiu-negricios, acoperit cu o pubescenţă fină. Antenele de culoare castanie, iar picioarele galbene. Larva castaniu-deschis sau gălbuie, acoperită cu perişori rari, iar dorsal, pe fiecare segment, se găseşte câte o pată transversală de culoare brună, în vârful abdomenului dislocându-se doi spinişori. Pupa este de culoare albă.
Combatere. Prin lucrările agrofitotehnice se diminuează mult rezerva biologică a dăunătorului. La avertizare, se recomandă efectuarea de tratamente chimice în perioada zborului adulţilor: unul înainte de înflorirea zmeurului, iar al doilea după înflorit.

Afidele (Aphis spp)

Daune. Afidele frunzelor şi lăstarilor sunt dăunători larg răspândiţi ai zmeurului şi murului. Afidele lăstarilor se stabilesc cu coloniile pe vârful acestora şi în inflorescenţe, iar afidele frunzelor, în grupuri mici, pe partea inferioară a frunzelor. Afidele încetinesc creşterea plantelor, iar cele foliare sunt și vectorii unori boli.
Biologie. Afidele hibernează, de obicei, în faza de ouă depuse toamna pe scoarţa lăstarilor tineri. Ouăle afidelor sunt ovale, lucitoare, negre (până la 0,5 mm lungime). Primăvara devreme, în perioada desfacerii mugurilor, din ouăle depuse toamna se dezvoltă doar femele aptere. Acestea partenogenetic dau naștere câtorva generații de femele aptere, printre care, la sfârșitul verii, apar femele aripate care asigură colonizarea altor plante. La începutul toamnei, printre larve apar reprezentanții ambelor sexe. După acuplare, femela depune câteva ouă care și iernează.
Descriere. Afidele sunt insect mici, sugătoare, cu o lungime a corpului ce nu depășește 3,5 cm. Formele aptere sunt mici, ovale şi de culoare verzui deschis. Cele aripate sunt mai mari, închise la culoare, cu abdomenul de culoare verde-deschis.

Combatere. Se va da preferință soiurilor de zmeur care nu sunt atractive pentru afide, deşi nu sunt rezistente. De exemplu, vechiul soi „Schönemann” are de suferit de pe urma afidelor mai mult decât varietăţile moderne „Rumiloba” şi „Autumn Bliss”. Orificiile de aerisire din sere pot fi acoperite cu plasă deasă, asigurând o ventilaţie adecvată şi, în acelaşi timp, nepermiţând intrarea afidelor. Combaterea afidelor constă în stropirea plantelor cu insecticide în perioada desfacerii mugurilor.

Păduchii ţestoşi (fam. Coccoidea)

Daune. Atât larvele, cât și femelele colonizează scoarța și ramurile, producând prin înțepare necrozarea țesuturilor. În urma atacului, frunzele se etiolează parțial sau total și cad în masă, recolta se diminuează anual, iar plantațiile neîngrijite se usucă. Părțile atacate de acești păduchi sunt acoperite de dejectiile dulci ale acestora, pe care se dezvoltă fumagina, impiedicând procesele fiziologice ale plantei.
Biologie. Femelele trăiesc în colonii pe plantele pe care se hrănesc, sugându-le sucul celular. Majoritatea speciilor de păduchi ţestoşi se înmulţesc prin partenogeneză. În condiţii nefavorabile de mediu apare şi o fază de reproducere sexuată (heterogenie). Masculii mor la scurt timp după actul reproducerii (copulaţie). La majorita-tea speciilor, femela depune până la 1000 de ouă, care evoluează la stadiul de larvă sub protecţia platoşei şi din care eclozează insectele din mai până în iulie (face excepţie păduchele-din-San Jose şi păduchele-verde care sunt specii vivipare). Larvele proaspăt eclozate (în primul stadiu larvar se deplasează mult) sunt mobile şi se extind rapid pe majoritatea organelor supratereste ale plantei. În stadiile avansate larvele îşi pot pierde picioarele, devenind imobile.

Descriere. Păduchii ţestoşi fac parte din grupul păduchilor de plante la care femelele au pe spate o platoşă tare, bine delimitată. Cele circa 3 000 specii de păduchi ţestoşi, în funcție de detașabilitatea platoșei, se subdivid în două grupe: familia Diaspididae, la care platoşa poate fi îndepărtată, şi păduchii verzi din familia Coccidae, la care platoşa este bine prinsă de corpul insectei.
Combatere. Curăţarea mecanică a zonelor afectate, fie prin ştergere, fie prin cojire, părţile afectate ale plantelor pot fi stropite cu o soluţie de amidon, care usucă. În decursul procesului de uscare, păduchii ţestoşi cad şi se întăresc odată cu soluţia. În cazul unei invazii grave, la plantele cu puţine frunze se recomandă tunderea lor. Combaterea pe cale biologică se poate face cu ajutorul speciilor de viespi parazite Encarsia formosa şi Aphytis melinus. Pentru a elimina păduchii din San Jose se recomandă viespea Prospaltella perniciosi şi gândacul răpitor Rhyzobius lophantae.

Gărgăriţa neagră (Anthonomus rubi)

Daune. Gărgăriţa atacă căpşunul, zmeurul, fragii. Pagubele sunt provocate atât de adulţi, care devoreazăă bobocii florali, cât şi de larve care se dezvoltă în interiorul acestora. Pagubele sunt mai mari în plantaţiile îmbătrânite, unde rezerva biologică a dăunătorului este mai mare.
Biologie. Gărgăriţa iernează ca adult, cu organele sexuale imature, sub frunzele căzute sau în stratul superficial al solului. Primăvara, gândacul se hrăneşte cu mugurii vegetativi şi floriferi. În luna mai are loc copulaţia după care femelele depun câte un ou în fiecare mugure floral. Pentru aceasta, femela roade în floare un orificiu până la stamine, depune oul, apoi astupă orificiul cu un dop din excremente și face o incizie în peduncul, întrerupând circulaţia sevei. Lipsit de hrană, mugurele floral se usucă, iar larvele se dezvoltă în interiorul lui, hrănindu-se cu organele florale. La sfârşitul lunii iunie sau în iulie apar adulţii care se hrănesc 2 săptămâni, după care se retrag în diapauza hiemală.
Descriere. Adultul are corpul negru, cu pubescenţă fină, cenuşie. Scutelul şi marginile pronotului sunt albe, rostrul lung şi arcuit, elitrele rotunjite, în partea posterioară cu striuri longitudinale. Larva este albă, cu capul brun, apodă. Pupa la fel este albă.

Combatere. Se recomandă strângerea bobocilor florali infectați şi arderea lor înainte de a ieşi gărgăriţele; practicarea igienei culturale pentru diminuarea rezervei biologice a dăunătorului. Primăvara, la apariţia adulţilor, în perioada hrănirii suplimentare a adulţilor, se pot face tratamente.

Musca zmeurului (Lasioptera rubi)

Daune. Musca zmeurului atacă baza tulpinilor, producând gale de mărimea unei nuci. Tulpinile atacate se usucă.
Biologie. Larvele iernează în galerii. Pupele se formează în luna aprilie, iar zborul adulților din noua generație are loc în mai-iunie. Femela depune ouăle pe lăstari tineri în grupuri de 8-15 bucăți. Larvele eclozate străpung scoarța lăstarilor și se hrănesc cu seva lor. Pe lăstari se formează gale fusiforme până la 30 mm lungime și o lățime de 20 mm. Lăstarii atacați se usucă.
Descriere. Adultul are corpul de 1,6-2,2 lungime, de culoare neagră, dorsal cafeniu, acoperit cu perişori scurţi de culoare gălbuie. Scutelul este galben şi păros. Picioarele lungi, de culoare galben-cafeniu. Aripile transparente cu un număr redus de nervuri, acoperite cu perişori fini. Abdomenul cu benzi transversale de păr alb. Oul oval, pedicelat, de culoare albă. Larva apodă hemicefalică, la dezvoltarea completă atingând o lungime de 3,5-4 mm, partea anterioară uşor subţiată, culoarea galben-portocaliu. Pupa are 2-3 mm lungime și culoare brunie.
Combatere. Săparea solului sub tufe toamna târziu și primăvara devreme. Tăierea și arderea lăstarilor deterioraţi. Înainte de înflorire și, dacă este necesar, după recoltare – prelucrarea tufelor de zmeur cu insecticide. Pragul economic de nocivitate – 20-25 % din tufe populate.

Acarianul roşu (Panonychus ulmi)

Daune. Acarianul roşu este un dăunator polifag care atacă toate speciile pomicole (cu excepția căpşunului). Adulții și larvele produc daune frunzelor prin înțeparea și absorbția sucului celular. Împreună cu sucul celular consumă și grauncioarele de clorofilă din care cauză, pe ambele fețe ale frunzelor, mai evidente pe partea superioară, apar pete decolorate, iar locurile înțepate capătă un colorit de la rosu la galben-cenusiu. Ca urmare a atacului, frunzele se usucă și cad, plantele nu mai fructifică normal și dau recolte scăzute.
Biologie. Acarienii iernează în stadiul de ou pe ramurile pomilor, în crăpăturile scoarţei sau sub solzii mugurilor. Larvele apar în prima jumătate a lunii aprilie colonizând frunzele, mugurii, frunzele şi florile pe care se hrănesc, sugând seva. Adulţii apar după 10-15 zile și după împerechere depun ouăle pe frunzele diferitor specii de pomi. După 10-20 de zile apar larvele noii generaţii cate atacă frunzele. O generaţie de acarieni se dezvoltă într-un interval de 20-35 de zile.

Descriere. Femela are corpul oval şi bombat dorsal, acoperit cu perişori. Cei dispuşi pe partea dorsală sunt în număr de 26, înşiraţi pe negi de culoare albă. La apariţie are o culoare cafenie, iar cu timpul devine brună-roşietică. Masculul este mai mic decât femela, are corpul alungit şi ascuţit la partea posterioară. Atât femela, cât şi masculul, au 4 perechi de membre. Oul este cepiform, striat dorsal şi prevăzut cu un pedicel fin. Cel de iarnă are culoarea roşie lucitoare şi diametrul de 0,15 mm, iar cel de vară este mai mic și de culoare galben-brun. Larva este roşie-portocalie, cu trei perechi de membre şi o lungime de 0,1-0,2 mm.

Combatere. Măsurile de combatere includ stropirea cu acaricide. În cazul dezvoltării masive a acestuia, în perioada sezonieră sunt necesare încă 1-2 stropiri cu insecticid care trebuie încetate cu 30 de zile înainte de coacerea fructelor.

Complexul de activităţi pentru protecţia culturii de zmeur de boli şi dăunători

Perioada de primăvară devreme (până la desfacerea mugurilor):

  1. Tratarea minuţioasă a solului dintre rânduri, cu aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale, împotriva dăunătorilor care iernează în sol (moliile, viespile etc.) şi unor boli (antracnoza, pătările).
  2. Stropirea (nu mai mult de o dată în trei ani) cu preparate pentru distrugerea agenţilor patogeni ai unor boli şi a fazelor hibernante de molii, afide, ţânţari etc. Perioada de primăvară (de la desfacerea mugurilor până la începutul înfloririi):
  3. Pe terenurile infestate de molia mugurilor de zmeur, în perioada umflării mugurilor, se efectuează stropirea plantelor (îndeosebi partea de jos a tulpinii) cu isecticide.
  4. În lupta contra muştei tulpinilor de zmeur şi ţânţarilor, în timpul zborului lor după iernare, se fac stropiri ale lăstarilor crescuţi şi a solului cu insecticide.
  5. Tăierea, în perioada butonizării, a lăstarilor uscaţi infestaţi de musca tulpinilor de zmeur şi distrugerea acestora.
  6. În perioada butonizării, pentru combaterea gândacului-de-zmeur, gărgăriţelor, afidelor, larvelor fluturilor, se efectuează stropirea cu isecticide. Pentru combaterea bolilor se mai adaugă fungicide.

După recoltarea roadei:

  1. Tăierea şi arderea lăstarilor epuizaţi. Îndeosebi se selectează creşterile anului curent infestate de boli (antracnoza
    ş.a.), de ţânţari, musca tulpinelor de zmeur etc.
  2. Pentru distrugerea complexului de agenţi patogeni hibernanţi se practică stropirea cu fungicide.

După căderea frunzelor:

  1. Afânarea solului cu scopul de a diminua efectivul insectelor dăunătoare şi a agenţilor patogeni.
  2. Se recomandă folosirea sării de potasiu de 2 %, care stimulează dezvoltarea bacteriilor antagoniste din corpurile de fructificatie ale ciupercilor care iernează.

RECOLTAREA FRUCTELOR DE ZMEUR

Momentul optim pentru recoltarea zmeurei se alege în funcţie de destinație: pentru procesare industrială fructele se culeg la maturitatea deplină, iar pentru consum în stare proaspătă cu 2-4 zile mai înainte, în funcţie de depărtarea de la locul de desfacere (centre îndepărtate din ţară sau export). Pentru consum local și pentru procesare, fructele se recoltează obişnuit, fără receptacol şi fără peduncul. Recoltarea se face pe timp mai răcoros, dimineața sau seara, dar nu pe timp umed sau pe rouă.

Recoltarea fructelor de zmeur se poate face manual sau mecanizat. Recoltarea manuală este o operaţie costisitoare, revenindu-i mai mult de jumătate din cheltuielile totale dintr-o plantație de zmeur. Un muncitor poate recolta de la 15 kg/zi până la 30 kg/zi de fructe de zmeur în funcție de cantitatea recoltei, soi și modul de conducere a plantelor. În cazul soiurilor cu o fermitate bună a fructelor, recoltarea se poate face mecanizat, cu mașina, la fiecare 2 sau 3 zile, pentru a minimiza pierderile de fructe coapte. Indiferent de modul de recoltare, la soiurile de vară se efectuează 10-15 recoltări, în funcţie de soi şi de climă, la un interval de 2-3 zile, iar la soiurile remontante 8-12, la un interval de 5-7 zile.

Articole similare